Mircea Radu IACOBAN

Relatam, în tableta precedentă, despre Raportul din 1986 al Securităţii cu privire la supravegherea activităţii Editurii „Junimea” şi scriam că, în deceniul 1969-1979 prezenţa „organelor” era discretă şi mai degrabă doar bănuită. Niciodată n-am primit vizita vreunui „lucrător” şi nu se afişa deschis cel care se ocupa direct de Editură (până acum, nici nu-l ştiu). Ceea ce nu s-a mai întâmplat în anii următori, când, la Teatrul Naţional, ofiţerul răspunzător de „obiectiv” nu se sfia să-şi aroge „la faţă de cortină” împuternicirile. Dar să ne întoarcem la „plebicist”. Citez: „Pe linia problemei artă-cultură este lucrat prin D.U.I. obiectivul Suciu, redactor la o revistă ieşeană, care întreţine relaţii cu scriitorul france Yve Berger. Suspectul (! – n.n.) a prezentat Editurii Junimea manuscrisul romanului <Pelerinul de cenuşă>, al cărui conţinut tratează în mod interpretabil soarta intelectualului român până în 1965 (n.n.: an considerat hotar - venirea la putere al lui N. Ceauşescu). S-au întreprins măsuri de a nu-i fi avizată publicarea de către editură, fiind îndrumat de redactorul de carte (sursa noastră) să elimine pasajele cu conţinut necorespunzător. Nu a fost receptiv la indicaţia dată şi a încercat din nou publicarea la editura Cartea Românească, de asemenea prevenită. În această situaţie, sus-numitul a afirmat că romanul îl va publica în forma iniţială într-o conjunctură favorabilă.”

Probabil că, după 1989, cartea va fi apărut; n-o ştiu, dar de remarcat este procedeul: degeaba încercai la o altă editură, funcţiona sistemul „prevenirii” şi o carte odată respinsă la Iaşi sau Cluj urma să primească acelaşi tratament la editurile din Capitală. Aşa îmi explic faptul că romanul lui Breban „Bunavestire” a fost respins, pe rând, de toate editurile bucureştene, urmând să apară la Iaşi doar după ce s-a obţinut o aprobare „de sus”, de la un secretar al CC (C. Burtică). Mai departe: „O situaţie similară o constituie cazul numitului Adrian, membru al Cenaclului Lupta cu inerţia de la Combinatul de Utilaj Greu din Iaşi, care a redactat lucrarea <Sinea mea – tratat despre revoluţie> în care se referă la realităţile actuale prin prisma unor idei filosofice idealiste. A încercat publicarea lucrării pe aceeaşi filieră ca în cazul precedent. Cel în cauză este lucrat pe linia altui compartiment.” Ultima propoziţie are un tâlc aparte: „cel în cauză” va participa, în decembrie 1989, la iniţierea „pre-revoluţiei” eşuate la Iaşi, dând serioase bătăi de cap acelui „alt compartiment” cu atribuţii operative mai directe şi mai contondente (cenacliştii de la C.U.G. au fost primii arestaţi în evenimentele de la sfârşitul lui 1989). Iată şi o notă bună, acordată de această dată pe merit „Junimii”: nu se deţin date despre cazuri de corupţie editorială.

 Corupţia evocată în Raport se referă la mituirea redactorilor cu atribuţii în luarea deciziilor de tipărire a manuscriselor. Pe vremea aceea, cartea era marfă cât se poate de vandabilă, onorariile aveau certă consistenţă şi era de notorietate practica unor editori bucureşteni de a solicita „împrumuturi” autorilor, care, desigur, niciodată nu se înapoiau. N-aş putea zice că „Junimea” constituia singura excepţie, dar, oricum, conduita casei ieşene de presă a fost şi (cred) a rămas decentă de-a lungul celor peste 40 de ani de existenţă. Dar cum să interpretăm paragraful „Ca urmare a sistemului informaţional constituit s-a reuşit cunoaşterea şi prevenirea publicării unor lucrări cu conţinut necorespunzător, în unele situaţii aceasta realizându-se încă în faza iniţială.” Adică, cum? I s-a ascuns autorului pixul? În judeţul Vrancea, unui scriitor „necorespunzător” i s-a refuzat autorizaţia de deţinere a maşinii de scris – ceea ce, evident, era nu numai un abuz, ci şi o prostie gogonată, demnă de provincia provinciilor. Atunci, cum? Prin presiuni, promisiuni, şantaje, ameninţări? Mai degrabă aş crede că-i doar o lăudăroşenie a „organelor”, în linia acelui „bla-bla” din rapoartele întocmite în limba de lemn, descifrabil şi în pasajul final: „Se impune dezvoltarea potenţialului informativ, atât în editură, cât şi în rândul celor cu preocupări literare, pentru a creşte eficienţa şi a diversifica măsurile de prevenire.” A fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi fost, nu s-a povesti. Acum, slavă Domnului, ne bucurăm de libertatea deplină a scrisului. Din păcate, nu prea mai avem literatură...