Cătălin MIHULEAC

Am invocat şi cu altă ocazie caseta muzicală, scoasă pe piaţă acum să tot fie 15 ani, poate şi mai bine, intitulată „Şlagăre comuniste”. Un titlu cam nedrept, deoarece şlagărele comuniste reunite acolo nu sunt cu totul comuniste, unele neavând altă vină decât că s-au suprapus involuntar peste acele vremuri, fiind însă lipsite de orice fărămiţă de mesaj proletcultist, ca să mă exprim aşa.

Cum am acasă un casetofon comunist încă verde, reascult cu plăcere „şlagărele comuniste”, insistând pe cele semnate şi interpretate de fraţii Grigoriu, reuniţi în atât de faimosul odinioară „Trio Grigoriu”. Mă delectez mai ales cu bijuteriile „Broscuţa îndrăgostită”, „Cabana Trei Brazi”, „Macarale”... Îmi ung inima cu miere de salcâm şi mă trezesc fredonându-le şi bucurându-mă de ele, fiindcă versurile acelor cântece am ajuns să le cunosc pe dinafară, de la excesul de fredonări.

De fapt, aici am vrut să ajung: la versurile acelor cântece. Citez, de pildă, începutul de la „Macarale”: „Zeci de blocuri râd în soare argintii, / În zori de zi; / Suie-agale, pe albastrele cărări, / Macarale suie în zări”... Dar macaralele nu sunt ocupate doar cu clăditul blocurilor, ci se dedică şi lucrărilor mai gingaşe. Una dintre ele prinde de ceafă două inimi, aşa cum pisica îşi prinde puii, le ridică în aer, făcându-le să se îmbine acrobatic, la maximă înălţime: „O macaraaaa, încetineeel, / Mi-a adus un bileţel, / Îl prind iute şi-l citesc: / Spor la lucru şi te iubesc!” Unde-s macaralele şi macaragiii de altădată ?!

Minunată este şi fabula muzicală „Broscuţa îndrăgostită”. Broscuţa cu numele de scenă Oac este  indiscutabil „cea mai bună cântăreaţă-n lac”, asta şi pentru că ea „cântă-n orice ton, fără microfon.” E şi „vedetă mare de cinematograf”, calitate în care „zilnic dă pe foi de nufăr autograf”. Păcatul ei este că vedetismele i s-au urcat la cap şi a căpătat un comportament infatuat. Adăugând că broscuţa Oac e topită după distinsul domn Brotac, „primul dirijor pe lac”, vă las să vă delectaţi singuri cu restul poveştii, căutând-o pe „Youtube”.

De ce am adus în vorbă aceste cântece? Fiindcă or fi ele comuniste, dar pe onoarea mea că mă mişcă mai mult decât lălăiturile din ziua de azi, compuse de oameni care posedă un fond de cuvinte de 200 de unităţi şi un număr de neuroni mai modest decât al broscuţei Oac. Din punctul de vedere muzical, jur cu mâna pe sfânta Constituţie, rămân un nostalgic comunist.