Mircea Radu IACOBAN

La bătrâneţe, nu mai ai când şi cum să-ţi alegi noi prieteni: ăştia i-ai avut, ăştia-ţi rămân. Pot să apară dezamăgiri târzii, se mai poate micşora lista amicilor, da-i greu de crezut c-o mai poţi adăugi.

Cea mai cunoscută cugetare a antichităţii, devenită loc comun, descoperită şi tot redescoperită de la Panchatantra, Mahabharata, Vulgata, la Theogonis, Sofocle, Euripide, Democrit, Aristofan, Menander  ş.m.a., a nemurit-o Ovidiu în cunoscutul vers din ”Tristele” „Donec eris felix, multos numerabis amicos” – cât timp vei fi fericit, vei număra mulţi prieteni. Probabil, una dintre observaţiile cele mai profunde privind natura umană şi, în acelaşi timp, lesne detectabilă, rămânând de aflat doar ghiocul formulării fericite. I-o datorăm exilatului la Tomis şi se validează zi de zi, ceas de ceas, în împrejurările cele mai felurite,  marea confirmare aducându-i-o schimbările politice majore. Turnesol pentru caractere, decembrie 1989 a-ntors pe dos nu numai o orânduire, ci şi mari amiciţii-model, răvăşite mai puţin de spaime şi mai degrabă de interese. 

Nu pot să uit că, întâmplându-se să împlinesc cea mai rotundă dintre vârstele rotunde, adică 50 de ani, taman în februarie 1990, sumedenie de prieteni (aşezaţi Dvs. ghilimelele) ce până atunci roiau în jurul meu n-au catadicsit să-mi mai dea barem un telefon. Maică-mea, învăţătoarea de la Iţcani, spunea că „de nu-ţi  faci iluzii, n-ai deziluzii”. Uşor de zis – dar toţi ne iluzionăm crezând în virtuţile prieteniei veşnice şi căutăm scuze micilor trădări conjuncturale, pentru a rămâne cu zaţul convingerii naive că adevărul adevărat ar fi altul, mai puţin amărui pentru însăşi natura condiţiei umane. Amintiţi-vă replica din „Hamlet”: „Lumea aceasta nu e veşnică şi nu e de mirare că şi prietenii noştri se schimbă odată cu norocul nostru.”

Trecând pragul vârstei a treia, te mulţumeşti cu prietenii ce ţi-au rămas şi-i musai să-ţi impui grăuntele de toleranţă necesar întreţinerii focului, chiar dacă, ades, nu-i vorba decât despre un jar mocnit sub cenuşa vremii şi (mai ales) vremurilor. Schopenhauer este autorul unei formidabile parabole („Parabola cu porcii spinoşi”) ce ar merita să figureze pe prima pagină a unui ipotetic „Manual al amiciţiei perfecte”. Iat-o: „Într-o zi friguroasă de iarnă, mai mulţi porci spinoşi se strângeau unii în altul pentru a se apăra de frig, încălzindu-se reciproc şi evitând, astfel, să moară îngheţaţi. Curând, însă, fiecare a început să simtă înţepăturile spinilor, depărtându-se în consecinţă unul de altul. Apoi se apropiau iarăşi în căutarea căldurii şi iar începeau să simtă înţepăturile spinilor, drept pentru care se îndepărtau din nou. Aşa au tot continuat să se apropie şi să se distanţeze, oscilând între cele două suferinţe, până când au găsit în sfârşit distanţa potrivită ce le permitea în acelaşi timp să se încălzească şi să nu se înţepe.” Frigul singurătăţii ne obligă să căutăm şi să acceptăm apropieri calibrate în funcţie de micronii toleranţei suportabile.

 Nimeni nu-i perfect, prietenul ideal nu există, ca dânşii suntem şi noi, iar „Omul nu are un amic mai bun şi un duşman mai rău decât pe sine” (Lubbock). Dar în politică? Să admitem că, ici-colo, poate fi vorba de prietenii autentice, nu de trecătoare amiciţii conjuncturale. Au început şi vor continua, augmentându-se în progresie geometrică, re-poziţionări determinate de realităţile româneşti în curs de rapidă deteriorare. Spectacolul ajunge în pragul grotescului: după ce s-au făcut fraţi până şi cu dracul pentru a trece puntea spre cetatea puhavă a interesului vinovat, amicii (bine a mai găsit cuvinţelul Caragiale!) încep să se stuchească în aceeaşi răbdătoare Piaţă a „Endependenţi” în care s-au pupat cândva. Temperatura prieteniilor urcă sau coboară în funcţie de cifrele sondajelor de opinie – asta-i politica, îngăduie orice. Dacă nu chiar şi obligă! Atenţie, începe actul re-poziţionărilor în comedia umană. De urmărit: pe cât e de dezagreabil, pe atât  de revelator.

P.S.

Chiar nu le spune nimeni băieţilor de la Pro sport şi comentatorilor tv că nu există o „limbă moldovenească”? Dacă le lipseşte flagrant cultura elementară şi n-au habar nici de abecedarul culturii politice, nu se găseşte nimeni să le îndrume pixul, ori chiar să le taie microfonul?