Mircea Radu IACOBAN

Acuş-acuş trece vara şi iar o să ne uităm şase luni în sus, pândind semnele cereşti ale desprimăvărării. Trece, şi cu prea puţine ne-am ales. Delta nu mai e nici pe departe ce-a fost. Prutul, umflat de puhoaie, şi-a risipit mrenele prin porumbişti. Am fost după hribi – prea târziu, m-am întors cu ceva gălbiori. Hai, până or ieşi ghebele şi până nu s-or ciunti pensiile, măcar să întrebăm înc-odată de sănătate crapii din iazurile cu taxă.

Plec de acasă când se crapă de ziuă şi ajung în satul megieş bălţii în jur de 7. De-a lungul drumului, bar rural lângă bar rural. Încă nu-s deschise, dar, de fiecare dată când trec pe acolo, aflu toate scaunele din faţa stabilimentelor ocupate. În aşteptarea barmanului, sătenii sporovăiesc în tihnă, cu ochii ţintă la cotul drumului – „tre’ s-apară!” Capăt şi un supliment de informaţii: „ieri, o vinit după 9, c-o avut nu-ş ce probleme”... Iaca, aici ar cădea cum nu se poate mai bine invitaţia prezidentului – „la muncă!” Când Băsescu are dreptate, cum să nu recunoaştem că are? N-a găsit el momentul şi tonul potrivit, fiindcă nu răstorni reproşuri ţâfnoase când omul are-n casă apă de-un metru, dar chestiunea în sine există şi capătă proporţii: la ţară, românii şi-au cam pierdut cheful de muncă. Taman acolo, unde s-a trudit temeinic din moşi-strămoşi şi de unde-şi recolta exemplele pilduitoare literatura semănătoristă! Niciodată nu lăsa gospodarul să treacă-n van ziua bună de lucru, şi-n arşiţa verii, ieşea cu toată familia la prăşit, cosit, secerat, adunat, de dimineaţă până-n faptul serii.

Cea dintâi amorţire a dragului de muncă se cuvine trecută în contul CAP-ului: când ogorul tău este şi nu mai este al tău, iar roada se împarte şmechereşte, după ce statul o dijmuieşte cu nemilă, de ce să-ţi mai dai duhul pe postată? Mai bine tragi câte-o raită în miez de noapte şi furi-culegi de pe tarlaua cea mare – nu-i chiar ruşine; la urma urmei, ar veni c-ai luat şi dintr-al tău.

Era de aşteptat ca, după re-împroprietărire, să fie repusă în drepturi mentalitatea de odinioară, rezumată în zicerea lui Hesiod „Nu munca este ruşinoasă, ci lenea.” Politicalele româneşti, însă, au izbutit să compromită şi câtă tragere de inimă mai rămăsese. Din campanie în campanie şi-n eternă foame de voturi, s-a pogorât peste satul românesc ploaie şi de drepturi legitime, şi de pomeni electorale cu efect parşiv în mentalul naţiei. Aşa zisa pensie CAP (care numai pensie nu-i, fiindcă nu respectă principiul fundamental al contributivităţii), la care se adaugă pleaşca (îmi asum responsabilitatea termenului) venitului minim garantat aduce unei familii de 3-4 persoane câte 6-7 milioane de lei vechi pe lună. La ţară, e-o sumă mai mult decât respectabilă, fiindcă pe lângă casă mai grohăie câte un godac, mai cotcodăcesc niscaiva cobăi, în grădină s-or găsi mereu buruieni de borş, iar bucăţica de vie îşi face datoria întru susţinerea moralului întemeiat pe... devalorizarea ideii de muncă.

Acordarea venitului minim este, în teorie, condiţionată de înscrierea în evidenţa Agenţiei de Ocupare a Forţei de Muncă şi de prestarea unor activităţi în folosul comunităţii. Statisticile arată că, în Moldova, marea majoritate a beneficiarilor nu respectă ambele condiţionări: 88% în judeţul Vaslui, 82% în judeţele Bacău şi Iaşi! Încasează, deci, ajutorul ilegal, şi nu de ieri, de azi! Primarul care ar cuteza să pună piciorul în prag ar rămâne fără votanţi, aşa că... asta e!

Veţi spune că, la câtă sărăcie endemică stăruie în Moldova, poate părea imorală punerea în discuţie a unor astfel de realităţi ciudate. Dar odată şi odată trebuie regândit sistemul instaurat de cele 80 de legi, ordonanţe şi HG-uri (!) ce reglementează acordarea a peste 50 de tipuri de ajutoare sociale. Ne-relaţionarea lor cu ideea de muncă prestată mi se pare şi mai imorală, pervertitoare şi păguboasă... Dar, iată, trebuie să punem capăt discuţiei: e trecut de 8, a apărut nea Mandache, se deschide barul.