Mircea Radu IACOBAN

Zic unii că lumea-i o comedie. Alţii, dimpotrivă. Şi cum, in nuce, comicul se trage din acelaşi nucleu cu tragicul, spectacolul lumii acesteia îl percepe fiecare conform propriilor capacităţi de receptare, disponibilităţi sufleteşti, cultură, umori, apetenţe, prejudecăţi, amăgiri, dezamăgiri... Şi veselul Alecsandri, şi Bacovia, care auzea materia plângând, şi cinicul (?) Caragiale examinau cam aceeaşi realitate românească, faţă de care, scriitoriceşte, au reacţionat flagrant diferit.

Marea reprezentaţie pe care o tot urmărim din stal, deşi, fără voia noastră, chiar şi jucăm oarece rolişor, e alcătuită din secvenţe pitoresc şi aleatoriu colorate; fiecare alege buchetul de nuanţe din care-şi ţese lumina lui şi numai a lui. Scena o populăm cu personaje alături de care izbutim o anume solidarizare: nu mai suntem atât de singuri din clipa în care identificăm consonanţe ce fac posibilă schiţarea pasului în doi, în trei, o sută, o mie.

Tiparele-s înşelătoare...

Eseistica gazetărească pe care o practică Dumitru Radu Popescu (scriitorul împlineşte, peste câteva zile, 75 de ani) jalonează drumul logic parcurs de personaj până a deveni erou sub reflectoarele scenei. Mai întâi, fiindcă lumea nici nu începe, nici nu se sfârşeşte cu noi şi-n veci nu ostenim să descoperim Americi răs-cartografiate, este instituit racordul necesar cu „ăi bătrâni”: de la Caragiale la Aristofan, de la Aderca la Ovidiu, de la Blaga la Voltaire. Incursiunile prin gândirea veacurilor se constituie, în cărţile de publicistică ale lui DRP, într-un adevărat regal imagistic, potenţat de mişcarea ideilor de la / către, astfel propunându-se şi repere pentru instituirea ordinii necesare, atât de ignorată în republica literelor române.

Mă-ntreb cum s-ar descurca, de-ar fi să parcurgă aceste pagini, liceanul fără acces la vechile izvoare, neştiutor într-ale latinei şi splendorilor antichităţii greceşti, deprins cel mult cu erszatz-ul rezumatelor de pe Google!

Invitat să caute puncte de contact între „Păsările” lui Aristofan şi „Păsările” lui Hitchcock, întrebat cum ar suna în republica „igienică şi geometrică” a lui Platon cadenţa poetică a dezamăgirii lui Oedip („Spune tot ce vrei tu, vei vorbi pentru nimeni”), chemat să-l asculte pe Tolstoi meditând la Shakespeare, ori să detecteze sclipirile „luminii germane” pe firmamentul gândirii autohtone, cititorul lui DRP va simţi ca o provocare necesitatea apelului perpetuu la cultura clasică, fără de care nu-i cu putinţă desluşirea până la capăt a temeiurilor şi esenţelor spiritualităţii contemporane.

Om de teatru, DRP îşi orânduieşte personajele, decorul, recuzita, luminile, sonorităţile, după legile scenei. Începe cu inventarierea sentimentelor majore chemate să fie parte în demonstraţie: încrederea, dezamăgirea, preţuirea, revolta, dezgustul dus până la respingere violentă. Le conferă făptură scenică şi identităţi concrete.

Actul I – tribulaţiile unei generaţii: „Steagurile proletcultismului defilau la vedere când generaţia 60 a ieşit din păpuriş, pâş, pâş, din senin, din iarbă verde, pâş-pâş, lină, felină, inconştientă ca o lumină.” O generaţie care „n-a avut mentori, directori de conştiinţe, rectori de spirite, ideologi sau moderatori; ea s-a ivit chiar din măruntaiele proletcultismului şi s-a definit în timp, pâş-pâş, ca o fiinţă vie, de nestăvilit, inconştientă ca însăşi natura, cea care de nimic nu ţine seama, nici măcar de propria sa pieire”. Dramatizează prin întrebări contrapunctice: după 1990 au apărut nume ca Preda, Dumitriu, Barbu, Fănuş Neagu, Labiş? Răspunsul ce şi-l dă singur n-are cum fi afirmativ, în pofida optimismului de circumstanţă: „Aşteptăm cu încredere!” Că, nu-i aşa, aşteptarea moarte n-are...

Gong: se ridică cortina, intră în scenă personajele. Le gospodăreşte evoluţiile „în regie proprie”, fiindcă refuză să dea curs sugestiilor oferite de „teatrul priapic”, aflat în graţiile celor ce expun „cu voioasă dăruire artistică ofertele mădularice, marii şi micii arlechini danubiano-pontici, alături de marile şi micile lor colombine.” 

Preţuitor al virtuţilor cuvântului, căruia îi deplânge vestejirea la rampă („doar în politică şi-n reclame cuvintele şi-au păstrat valoarea ideatică”) DRP arată cu degetul fundătura către care ne îndreaptă supralicitarea actului regizoral în dauna textului dramatic: „Teatru fără cuvinte, ăsta e viitorul!”

În cabina de de-machiaj, eroilor reprezentaţiei sale de uz personal li se şterge fardul – era şi timpul! Îi vom vedea la rampă în tableta următoare.