Mircea Radu IACOBAN

Mihai Sultana Vicol publică în „Flacăra lui Adrian Păunescu” un deosebit de interesant interviu cu basarabeanul Anatol Plugaru, primul şef al Securităţii moldoveneşti după declararea independenţei. Cum cea dintâi convorbire-interviu cu noul ministru al Comitetului Securităţii de Stat s-a întâmplat s-o poarte chiar sussemnatul (vezi „Cronica Basarabiei”, vol. I, Ed. „Junimea”, 1995, p. 46 şi urm.) este tentant de urmărit modul în care au evoluat opiniile, cât de statornice-s convingerile şi cum sunt văzute relaţiile România - Republica Moldova – Rusia după trecerea – ca-n Dumas! – celor 20 de ani.

Plugaru, om inteligent, deschis, cultivat, n-a avut viaţă lungă la conducerea CCS. A fost însă cel care, în momentul zero al despărţirii de URSS, a trebuit să gestioneze „marea schimbare de macaz” în atmosfera ostilă a unei instituţii represive pe trei sferturi alcătuită din ruşi şi ucraineni. Îmi declara, acum două decenii: „Mă tem că n-o să izbutesc să fac faţă la câte am de schimbat aici. Am atâtea de curăţat, de înnoit, de împrospătat. Vrem să servim cu adevărat statul nostru, care renaşte după atâtea decenii. Da, am spus renaşte în sensul că mai apare un copil în familie – un copil matur. N-are a face cum îi e numele mic – trebuie să crească, să se întărească şi să-şi poate cu mândrie numele de familie.” Numele României, adică.

Cei ce m-au arestat la Tiraspol în preziua izbucnirii războiului de la Nistru mi-au confiscat reportofonul şi, ascultând caseta, au dat peste interviul cu Plugaru. N-aveam de unde şti cum şi ce resorturi s-au activat în momentul acela, dar gazdele mele din subsolurile Sovietului smirnovist au trecut imediat de la „biti tvoi mati, rumânskii spion!” la „dumneavoastră”. Acum, înţeleg: Plugaru s-a pronunţat net împotriva declanşării aventuristului conflict armat (a şi încercat să demisioneze atunci – nu ştiam). Era şi este o persoană declarat non-conflictuală, însă nu cu esenţa chestiunii se afla în flagrant dezacord, ci cu modalităţile de rezolvare adoptate de Snegur.

Aflăm, acum, şi rezultatele strădaniilor proaspătului ministru îndreptate în direcţia „neutralizării elementului străin interesului naţional”: „Dacă în momentul numirii mele în fruntea CSS, circa 75% din cercul de ofiţeri era de etnie rusă (slavă) şi 25% erau moldoveni, când am plecat de acolo am lăsat proporţia inversă.” De remarcat că a izbutit „curăţenia” implicând chiar... KGB-ul, pe care l-a determinat, ca-n filme, să contribuie financiar la mutarea şi instalarea indezirabililor în alte zone ale URSS! 

L-am întrebat atunci, Vicol îl întreabă şi acum, care-i situaţia dosarelor foştilor informatori. Din păcate, se află toate la... Tiraspol, trimise grabnic, în 1991, de predecesorul lui Plugaru, generalul Butnaru. De ce la Tiraspol? Ca să devină preţioasă armă la dispoziţia lui Smirnov. Ultimă precauţie: în eventualitatea unei diversiuni a Chişinăului, dosarelor li s-au pus coperţi... ignifuge. Două chestiuni de maximă importanţă sunt acum luate în discuţie de Plugaru – evident, în deplină cunoştinţă de cauză. Prima: „Aţi avut în administraţia Constantinescu, mai puţin în cea a lui Iliescu, destul de mulţi agenţi sovietici. Şi astăzi sunt în Senatul României şi în Camera Deputaţilor oameni din agentura rusă şi nu numai (...) unii dintre ei fiind consideraţi drept mari patrioţi şi au trecere la Bucureşti.” A doua: un semnal de atenţionare faţă de necesitatea întreţinerii de relaţii cât de cât normale cu Rusia: „important este să înţelegem şi noi şi dumneavoastră că Rusia este o ţară serioasă, că cu această ţară nu se glumeşte.” Despre eterna problemă a diferendului transnistrean: „această chestiune se rezolvă numai cu Rusia (...) Noi nu înţelegem că în jocul marilor puteri suntem nişte figuri care sunt mutate după cum e voia acestora.”

În această ordine de idei şi nu numai, Plugarul dezaprobă multe dintre acţiunile preşedintelui Băsescu, declarând ritos: „cea mai mare românofobie o provocaţi chiar voi, la Bucureşti.” 

Veţi spune: pe cine mai pot interesa opiniile unui pensionar total decuplat de la mecanismul adoptării deciziilor majore? Dar câte ştie (şi nu le spune până la capăt) pensionarul Anatol Plugaru!