Mircea Radu IACOBAN

Printr-un e-mail semnat Micki sunt întrebat care-i legătura între reportajul despre mocăniţa din Maramureş şi titlul „Super-scenic railway”:  „...tocmai Dvs., care luaţi peste picior excesul de englezisme”. Îmi însuşesc parte din mustrarea travestită în întrebare (aş avea şi eu una, cam în aceeaşi ordine de idei: e musai să vă scrieţi pronumele cu ck?), fiindcă se cuvenea să includ explicaţia în textul cu pricina, nu să aşez pe post de titlu o sintagmă care, oricât ar fi de uzitată pe alte meridiane, la noi cel mult intrigă. Formula „super-scenic” nu putea fi decât o  născocire publicitară americănească. Peste ocean se uzitează în varii situaţii ce îngăduie, ori chiar necesită, sublinierea caracterului de „mare spectacol mare” – de regulă, când e vorba de peisaje unice, fenomene carstice rare, cursuri de ape năbădăioase, toate valorificate printr-un traseu turistic bucşit de „servicii” şi susţinut de ştampila-reclamă „super-scenic”. „Super-scenic railway”-ul nu l-au inventat, însă, americanii, ci britanicii.

Considerându-se, pe bună dreptate, inventatorii locomotivei cu aburi (nu Stephenson este autorul născocirii, ci galezul Trewitchick, cu 30 de ani mai devreme) insularii au dibuit încă de la început potenţialul interes spectacular al „aburului pe roate” şi prima locomotivă a fost pusă să alerge în cerc, privitorii plătind o liră pe biletul inscripţionat cu îndemnul „prinde-mă, dacă poţi!” După perioada apogeului locomotivei cu aburi, când maşina botezată „Mallard” a trecut de limita celor 200 km la oră şi trenul în sine se încadrase în peisaj până a deveni apariţie banală şi firească, interesul englezilor s-a întors către începuturile căii ferate. Aşa au apărut liniile înguste din comitatul Kent, unde replici miniaturale ale faimoaselor „Pacific 231” circulau pe o linie cu ecartamentul de 30 cm. (!), cu mecanicul aşezat de-a călare pe maşină, urmate de alte trasee, dotate cu locomotive-replică la scara 1/3. Majoritatea acestor linii miniaturale sunt în funcţiune şi azi, dovedindu-se investiţii mai mult decât profitabile, pe gustul turistului dornic de senzaţii noi. Toate, însă, nu-s decât jucării. Americanii au păstrat ecartamentul normal, organizând voiajuri turistice cu material rulant de epocă în zone montane spectaculoase – toate soldate cu solid profit financiar. Din acest punct de vedere suntem mai aproape de pragmaticii americani, fiindcă linia de pe valea Vaserului nu-i făcătură tip jucărie, ci-şi continuă misiunea prin veac, menţinând realităţi feroviare dintr-un îndepărtat „a fost odată”.

 Din păcate, la noi sunt prea puţin luate în seamă valenţele turistice ale acestor pitoreşti linii înguste şi, în câţiva ani, le-am desfiinţat pe toate. Intenţia de trecere în conservare a eşuat imediat din pricina furăciunilor de şină şi, mai apoi, datorită retrocedărilor: pe valea Arieşului, linia, cât a mai rămas, e-nchisă acum de porţile grădinilor şi păşunilor private. Nici nu se mai ştie exact cine-i proprietarul fostei căi ferate, fiindcă, după tot soiul de procese civile pentru datorii restante ale CFR, terasamentul şi  celelalte dotări au ajuns în patrimoniul nu mai ştiu cărei firme, pare-se braşovene, de poduri şi tunele. Gara Baia de Arieş, complet abandonată, parcă-i casă cu stafii!” Din când în când, se încearcă resuscitări pe segmente scurte, dar ce a fost odată nu va mai fi nicicând, în pofida enormului potenţial turistic al „mocăniţei” din Apuseni.

Cât de spectaculos şi tentant ar fi un program turistic bucovinean încheiat, după trecerea pe la mănăstiri, cu o călătorie cu mocăniţa de la Moldoviţa, dar nu pe cei 3 km. prin vatra satului, ci până departe, în munte, unde linia ajungea cândva. Teoretic, ajunge şi acum, dar sunt necesare costisitoare remedieri. Bani şi iar bani! De unde? Statul datornic nu se poate implica – are de construit diguri. Ici-colo, unde, din an în paşte, mai fluieră câte o mocăniţă, este implicat fie un neamţ, fie un austriac. În loc să dezgroape aurul ascuns sub terasamentele din munţi, românii taie din salarii, taie din pensii, taie şi tot taie. Soluţie înşelătoare: nu tăind, ci construind, imaginând, cutezând, perseverând – într-un cuvânt, muncind – se poate ajunge la lumina de la capătul tunelului. De ce ne-am poticnit în tunel? Asta-i altă poveste.