Mircea Radu IACOBAN

Penibil spectacolul oferit de ministreasa blondă ce distribuia copiilor sinistraţi ciocolată de la geamul limuzinei! Pantofii de bal, mai treacă-meargă: fi-va, cândva, vorba lui Stalin, „sărbătoare şi pe uliţa noastră”, să se ducă bucovinencele la discotecă încălţate şic, toate la fel. Îmi povestea o săteancă despre strădania din juneţea ei amărâtă să se arate la horă mereu cu alte straie. Aceeaşi bluză (că ii nu se mai poartă de mult) era nouă şi albă săptămâna asta; o vopsea roz dumineca viitoare, maro săptămâna cealaltă, neagră în cele din urmă, după care îi adăuga volănaşe albe, apoi, roz, maro... şi tot aşa înainte.

Sigur că nu uniformitatea-i baiul şi că Elena Udrea nu-i Irina Schrotter, care, probabil, ar fi organizat o paradă a modei pe podul de pontoane de la Dorneşti. Scena, însă, mi-a amintit-o pe cea oarecum similară din filmul „Vin poile” (după Bromfield), unde un colonist englez, tot aşa, de la geamul maşinii, miruia câte un biet copil indian cu o acadea la fiecare zece yarzi.  Ori de Mikluho Makai, împărţind din goană bomboane de ciocolată şi oglinjoare băştinaşilor papuaşi. Gesturile de solidaritate şi bunăvoinţă, dacă nu izvorăsc din inimă şi n-au spontaneitatea firescului netrucat, capătă efect invers şi zgârie retina privitorului. Coboară, doamnă ministru, în glodul patriei, că poţi cere spor de zâmbet, spor de devotament, spor de dispozitiv, spor de periclitate, ba chiar şi spor de ruşine pentru mânjirea încălţărilor din dotare! Când gândul cel adevărat nu se îndreaptă spre suferinţele sinistraţilor, cât mai degrabă către obiectivele operatorilor tv, se simte de la o poştă artificialitatea şi făcătura. Oricât de amăruie-i ciocolata, mai amară rămâne senzaţia că bogătanii te miluiesc, distant şi arogant, de la geamul limuzinei!

Nu le prea nimeresc guvernanţii în relaţia directă cu nenorocirea şi dezastrul: adicătelea, trebuia primul-ministru să-şi arate devotamentul turnând lopeţi de nisip în sacii digului? Cine crede în adevărul şi utilitatea acestui gest cu încărcătură simbolistică manelistă, de spectacol pentru proştii mereu păcăliţi întru smulgerea votului? Mă aflam la Negreşti-Oaş taman în ziua când Elena din Troia, deghizată în ţărăncuţă maramureşeană, zâmbea mumos şi fotogenic la cameră. Era chiar frumuşică şi-i stătea bine în ipostaza de carte poştală ilustrată („Salutări din România!”); la sindrofii, este la locul ei. Probabil c-a venit cu elicopterul, fiindcă altfel şi-ar fi hrentuit de tot limuzina pe drumurile Maramureşului, toate numai gropi, gâlme şi „decapări” uitate până le-a umplut buruianul şi s-au cuibărit brotacii. Păcat de splendoarea şi ineditul peisajului; cum să-ţi vină turistul, chiar sedus de fosforescenţa clipului cu ministreasa în costum naţional, dacă şoselele nordului românesc arată ca după bombardament?

Am fost singurul pasager în nopţile petrecute la două hoteluri şi la două pensiuni – nu le spun pe nume, oamenii au fost primitori. Dar la nici una dintre „locaţii” n-am primit chitanţă, bon, factură, care să ateste milionul dat pentru găzduire şi din care fiscul să-şi tragă cota impozitară! Ăsta-i turismul montan din nord: faţadă, catrinţe cu sclipici, evaziune, drumuri infernale şi... singurătate.

Tot din Maramureş: minunăţia de la Săpânţa este pe cale să fie strivită de o construcţie megalomanică din piatră: chiar în mijlocul „Cimitirului vesel” se trânteşte o biserică cât gara Arad! Singura relaţie firească lăcaş de cult-cimitir (cu implicaţiile turistice aferente) ar fi constituit-o, în satul lui Stan Pătraş, amplasarea unei bisericuţe de lemn tipic maramureşene.  Catedralele îşi au rostul lor; nu cred deloc că-i proporţională tăria credinţei şi accesul la mântuire cu amplitudinea zidirilor faraonice, la modă acum pretutindeni. (Şi încă ceva: tot şarmul cimitirului de la Săpânţa rezidă în simplitatea naivă şi sinceră a inscripţiilor de pe cruci. La care turistul străin se uită ca la felul trei – nimeni n-are cum să le priceapă. Ar fi imposibilă aşezarea unei traduceri a textului în preajma fiecărui monument funerar?) Iaca ce ne lipsea: catedrală la Săpânţa! Mare-i grădina...