Mircea Radu IACOBAN

Locomotiva se numeşte, nu ştiu de ce, „Elveţia” şi poartă cu mândrie plăcuţa ce-i atestă voinicia: 150 CP – cam cât un Logan jumătate. Din coşul ca o mânătarcă năboiesc trâmbe de fum şi de aburi – semn că mocăniţa este gata de plecare. Se zice că aici, în Maramureş, pe valea Vaserului, ar circula ultimul tren cu aburi pe linie îngustă din Europa – dar, după ştiinţa noastră, mai fluieră mocăniţe şi la Brad-Criscior, ba chiar şi la Moldoviţa (doar pe 3,6 km., şi ăia prin sat...)

Refăcut parţial după inundaţiile catastrofale din 2008, traseul liniei cu ecartament 760 mm începe la Vişeu şi, pentru trenurile turistice, se poticneşte la halta Făina. Mai departe, până la km. 40, circulă doar marfarele. Aici, glasul roţilor de tren şopoteşte pe nemţeşte: firma se numeşte R.G. Holz Company, iar în zonă trăiesc urmaşi ai ţipţerilor românizaţi. Îţi dai seama că se aplică standarde de alt tip încă de la... toaleta gării CFF Vişeu, faianţată, nichelată, odorizată mai ceva decât WC-urile Parlamentului. Nemţeşte (dar şi englezeşte) vorbesc şi fetişcanele cu şapcă tip CFR care-ţi perforează biletul. Scump, dar pentru amatorii de senzaţional, face: 43 de roni pentru un parcurs de 21 km.! „Elveţia”, construită la Reşiţa în 1950, e-o mică bijuterie învăluită în aburi; după locomotivă, urmează vagonul tender-restaurant, plin cu buşteni fasonaţi să-ncapă în focarul locomotivei şi, în celălalt capăt, ustensilele pentru instalarea barului mobil la cap de linie. Vagoane curăţele, unele tip-promenadă, cum erau, pe vremuri, garniturile Bucureşti-Snagov, toate cu bănci de lemn amintindu-ne călătoriile tinereţilor noastre la clasa a III-a.

Cum plecăm (mamă, ce fluier băţos are „Elveţia”!) cum ne poticnim: prin radio se anunţă sosirea unor întârziaţi. Iată-i, gonind cu o maşină de Cluj pe singura bucăţică de drum ce-o îngăduie defileul sălbatic al Vaserului. Peste nici un kilometru, altă oprire: pricina-i chiar vagonul nostru. „No, da’ ista mere frânat!” Un băietan cu salopetă albastră se vâră sub tren şi bocăneşte ce bocăneşte, până când anunţă victorios: „aşe-i bine!” După care reîncepe voiajul clămpănit şi zdrăngănit. Câteva case şi grădini întârziate (merele-s cât măslinele şi cartoful abia se căzneşte să-nflorească) te-ar face să crezi că aici, unde se agaţă harta României în cui şi unde, la mobil, primeşti un firicel de semnal de la releul ucrainean Verhovina, despre căderea guvernului s-ar afla după o lună-două. Aş! Plină valea de antene parabolice... Starea căii nu-i tocmai fericită: şinele-s fâlfâite şi pozate economicos: în curbe, tip 39 sau 40 (kg/m), în rest, tot mai subţirele, iar joantele prea căscate fac boghiurile să geamă, să sughiţe şi să icnească răspicat.

La halta Paltinul, singura construcţie, şi aceea nouă, este closetul-farmacie. Pe pereţii cabinelor, un afiş în germană (rămas, cred, de pe vremea în care nemţii aveau colonii) avertizează utilizatorul, prin desene sugestive, cum să nu cadă în păcatul verboten-ului. Adicătelea: interzis din picioare, interzis de pe vine, interzis de la distanţă... Iar pornim. Pustietăţi. Elveţia şuieră implorator – degeaba, fiindcă un viţel bălţat nu se dă dus de pe linie. Vine şi frate-său mai mare. Deprins cu trenul ce-l vede zilnic, a rămas cu ochii ţintă, hipnotizat de-o cameră video nichelată. Cum zicea Marcel Breslaşu:”Aceasta-i soarta boului / Viţel adult / Să stea la poarta noului / Ceva mai mult.”

 La halta terminală Făina (nimic altceva decât impozanta toaletă nouă) se instalează ustensilele barului mobil. Barmaniţa încearcă să-mi spună ceva – bineînţeles, pe nemţeşte – şi cum bietele mele cunoştinţe în materie se reduc la foreiber, tischleifer şi schlaffwagen, trăim drama incomunicabilităţii. Ba nu, surpriză, o rupe pe franţuzeşte. Aflu că şi soţul ei fumează pipă. O informez că, în cazul meu, este „la dernierre perversité”; mă aleg cu o ochiadă şi-o încurajare: „impossibile”! Trece pe lângă noi, urcând spre capătul capătului, un trenuleţ tras de o dieseletă jigărită. Într-un vagon oi, în altul vaci şi-n al treilea, caii ciobanilor, printre mormane de saci cu zahăr, sare, mălai. Să fie, c-or coborî de la păşunat de-abia la sfârşitul toamnei... Una peste alta, voiajul patronat de firma Holz îşi merită faima.

 Probabil că nimic n-ar fi fost cu putinţă fără herr Holz, deşi linia-i românească, locomotivele, româneşti, personalul aşijderea... pînâ şi râul, botezat nemţeşte, tot de-al nostru-i, strămoşesc. Anul trecut, linia forestieră de pe valea Vaserului a atras 150.000 de turişti. Înmulţiţi cu 43 de roni biletul, adăugaţi veniturile din prestaţiile comerciale şi veţi vedea cât de profitabilă poate fi o astfel de super scenic raillway...