Mircea Radu IACOBAN

La vreme de cod roşu, păşcănenii s-au adunat cu mic cu mare lângă podul de peste Siret al căii ferate – nu ca să dea o mână de ajutor (nici nu prea era la ce) – ci să caşte gura. Într-adevăr, râul maroniu izbea spectaculos pilonii podului, rămaşi să despice apele ca nişte etrave de cuirasate scufundate. Asta-i una dintre feţele tragediei: inundaţia ca reprezentaţie. Spectatori cu mic cu mare, de la opincă la Vlădică.

Am nişte cunoscuţi în Bucureşti care, la 23 decembrie 1989, luându-şi inima în dinţi, s-au dus „să vadă revoluţia” şi s-au ales cu niscaiva certificate. Acum, contează mai mult prezenţa ca imagine decât ca eficienţă, dar aş zice că unii făceau mai bine să rămână acasă. Şi pentru ei, şi pentru cei loviţi de ape. Revărsarea râurilor moldave a împărţit lumea în două: de-o parte sinistraţii, de cealaltă, spectatorii. Între ei, o a treia categorie, prea puţin în atenţia presei: truditorii cu lopata, salvatorii, voluntarii. Calitatea de spectator nu atrage, de la sine, vreun reproş. Pentru unii, ploile din iunie au adus nenorocire, pentru alţii, noroc şi belşug de roadă. În vreme ce estul judeţului Suceava era sub ape, la Vama, la Prisaca Dornei, la Humor, pe marginea drumului, culegătorii de ciuperci au declarat 2010 „anul hribului”, recolta atingând, cu generoasa susţinere a ploilor, maximul istoric de la Bogdan descălecătorul încoace.

Peste numai o obcină, satele erau în cumplită jale. Am citit, în „Monitorul”, un anunţ de sfâşietoare şi incredibilă tristeţe: „Luni, 28 iunie, a fost luat de viitură în satul Călineşti, comuna Şerbăuţi, inginerul silvic de 26 de ani Antonovici Lucian. Până în prezent nu a fost găsit trupul lui. Cine poate da relaţii...” Ultima nădejde a familiei – barem să găsească trupul bucovineanului în floarea vârstei, şcolit să ţină partea pădurii năpăstuite şi răpus absurd de puhoaiele căzute din cer. A doua ipostază a inundaţiilor: o faţă plânge, alta râde.

Undeva, în judeţul Bacău, sătenii au capturat un somn de 80 kg. rătăcit prin păpuşoaie. A fost o mică sărbătoare, la care a participat tot satul... Izvorul năvălirii apelor se află neîndoielnic pe tărâmul aleatoriului absolut. Nu-l cunosc pe primarul din Dorohoi, văd că se trage în el din toate direcţiile  şi nu prea pricep de ce. Trebuia să evacueze oraşul din pricina ameninţării cu cod roşu?

 Între 1 şi 5 iulie am hălăduit prin Bucovina şi Maramureş, aproape toată vremea sub atenţionarea codului roşu. Iar în zonele prin care am trecut n-a căzut strop de ploaie! Primarii trebuiau să evacueze satele? Nu-s numai două pâraie în Dorohoi, ci vreo 14. De unde să ştie primarul care-s cele ce or să-şi iasă turbat din matcă? Se cuvenea să evacueze tot oraşul în miez de noapte? Astăzi (6 iulie) la Iaşi a fost cod roşu. Au căzut câţiva stropi nevolnici. Nu ne-a evacuat nimeni, deşi pâraie brăzdează şi Iaşiul – o fi o eroare a edililor? Văd că se caută cu îndârjire vinovăţii în dreapta şi-n stânga, când, de fapt, toate-s limpezi: 1 – cantităţile de precipitaţii au bătut toate recordurile; 2 – de la Ceauşescu încoace nu s-a făcut mai nimic pentru protejarea localităţilor; 3 – primăriile acordă autorizaţii de construcţii în albiile majore ale râurilor şi pâraielor; 4 – s-au tăiat pădurile într-un dezmăţ general, până acum nepedepsit. Şi, dacă vreţi, la nr. 5, observaţia (comună) că guvernanţilor le lipseşte priceperea şi rigoarea, drept pentru care în România tinde să se instaureze haosul (şi economic, şi politic). Inundaţiile din 2010 au constituit întârziatul examen de maturitate pe care guvernul l-a căzut cu brio şi-n consonanţă cu jalnicul bacalaureat al şcolerilor.

Tonic rămâne doar sentimentul solidarităţii sincere şi adevărate: tot amărâţii, adică, pensionarii, au sărit primii să-i ajute pe cei şi mai năpăstuiţi decât ei. Nu ştiu dacă aţi remarcat la tv., dar primele camioane cu ajutoare sosite din Capitală erau pe jumătate pline cu... hârtie igienică!