Cătălin MIHULEAC

Ani în şir m-a obsedat un crâmpei de vers de-al lui Emil Brumaru: „mi-e Cehov”. Sună melancolic şi duios, şi-am găsit că nu-i întâmplătoare coincidenţa Brumaru-Cehov: amândoi medici, amândoi scriitori. Amândoi pricepuţi în dinamica sufletelor, din cabinetul cărora pacientul nu iese niciodată cu mâna goală.

M-am reapropiat cu reticenţă de proza servită cu linguriţa de Cehov, pe care nu-l mai consumasem din adolescenţă. M-am gândit că organismul meu va găsi demodat medicamentul, căci cum mai poţi asimila poveşti cu sănii care patinează cu săptămânile prin stepă, azi când în 45 de minute eşti la Viena şi-n două ore la Paris? Cum mai poţi concepe ca o scrisoare să străbată într-o lună drumul până la destinaţie acum, când eşti în stare de crimă dacă internetul îţi pică juma’ de oră?

Temerea mea s-a dovedit nejustificată. Cehov e fără vârstă. Povestirile lui sunt atemporale, sau poate că sufletul omenesc e acelaşi, indiferent de veacul în care se manifestă. Năravurile de ieri sunt năravurile de azi şi de mâine.

Bunăoară, în schiţa Foaia de semnături, e descrisă slugărnicia, care-i mână pe subalterni să-şi scrie numele pe-o coală de hârtie cu rol de felicitare colectivă de Paşti, adresată şefului. Numele fiecăruia trebuie caligrafiat cu grijă, căci un purcel de cerneală picurat pe foaie ar zădărnici tot pupincurismul: „un strop şi... totul ar fi pierdut.”  Scuzaţi-mi observaţia, dar felicitările pe care le trimitem azi şefilor nu-s cu nimic diferite de servilismul de atunci. Dacă felicitările de sărbători ar fi supuse la detectorul de minciuni, rezultatele ar fi jenante.

În „nuvela-minut” Decoraţia, e surprinsă slăbiciunea omenească pentru medaliile înfipte în piept, care te-ajută să creşti suficient în ochii celorlalţi şi enorm în ochii tăi: „te simţi alt om când ai aşa ceva”. La o adică, dacă ţii să rupi gura târgului şi nu eşti proprietarul unei decoraţii, poţi să mergi cu împrumutul: taman asta fac cei doi fustangii din nuvelă, pentru a lua piuitul unor domnişoare. Unul împrumută medalia „Stanislav”, altul „Sfânta Anna” clasa a III-a, şi ce măreţi se dau în faţa gagicilor. Dar apetitul uman pentru astfel de zorzoane s-a păstrat în deplină formă până azi, şi-mi amintesc ce rumoare se iscă de fiecare dată când vreun prezident românesc – vreun Ceauşescu – Iliescu – Constantinescu - Băsescu - se-aşterne pe împărţit tinichele intitulate bombastic „Ordinul nu-ştiu-cum”, în grad de „comandor” sau de „cavaler”.

Povestirea S-au desfiinţat luminează un alt cotlon nedereticat al firii omeneşti: obsesia pentru ranguri înalte. Un barosan ieşit la pensie află că i s-a luat dreptul de a-şi folosi vechiul grad, care-l acoperea de prestanţă. Acest lucru îl îngrozeşte, pentru că, odată cu gradul, îşi vede confiscată întreaga identitate. Iar când află c-au fost desfiinţaţi şi alţii, cum ar fi consilierii de stat care nu mai pot folosi măgulitorul titlu „excelenţă”, desproprietăritul „ridică temător ochii spre cer: nu cumva s-o fi desfiinţat şi soarele?” Să recunoaştem că şi acest obicei e valabil până-n zilele noastre, când inşi intraţi în burdihanul anonimatului îşi trec pe cărţile de vizită titluri de valoarea unor cepe degerate, precum „fost deputat” ori „fost ministru”. Ce s-ar face un senator la pensie, dacă n-ar mai avea voie să se recomande cu înaltul său titlu? N-ar deveni şi el eter, alături de fostul său grad?

Cehov e un detector universal şi atemporal, ce scoate la iveală orice prezenţă a cusururilor omeneşti. Cu toate astea, niciun ton moralizator nu-i de aflat la el. Îşi iubeşte sincer personajele; e pentru ele şi mamă eroină, şi tată erou. Cu dragoste părintească, îşi mustră personajele şi le alintă. Când, asemeni oricărui părinte iubitor, îşi plimbă personajele prin marile parcuri ale literaturii, Cehov împinge un landou imens, de dimensiunea unui zgârie-nori.