Mircea Radu IACOBAN

Ţara arde şi baba se piaptănă – iaca de ce ne arde nouă acum, de ecarisaj cultural! Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, propuneam cu ceva timp în urmă instituirea unui concurs dotat cu „Zbârciogul de aur”, trofeu menit să încoroneze cele mai idioate texte de muzică uşoară. Au trecut câteva luni, piesele s-au tot adunat şi, implicit, concurenţa a devenit acerbă, aşa că juriul va avea misie grea!Încărcătura politică a momentului mă avertizează însă că fac jocul ministrului Vlădescu, care abia aşteaptă exemple de neruşinată însuşire a drepturilor de autor ca argumente în susţinerea deciziei domniei sale de creştere a impozitului pe respectivele drepturi. Într-adevăr, pe statele de plată ale instituţiilor ce au tangenţe cu achiziţionarea şi difuzarea muzicii s-au instalat de ani buni tot soiul de bieţi meseriaşi improvizaţi, impostori semi-analfabeţi, meşteri în rapida toporâre a textelor de muzică uşoară aduse  până-n pragul ridicolului.

„Onorabilii” încasează ilicit purcoaie de parale nemeritate. Spun „ilicit” în sensul practicării fără har, pregătire, îndreptăţire şi atestare (ca să nu mai vorbesc de obligativitatea firicelului de talent poeticesc) a unei profesii altfel onorabilă şi pretutindeni în lume respectată. Fiecare difuzare radio, tv sau într-un spectacol cu încasări a cântecului cu pricina se trece în cardex şi textierul îşi ia partea (ne)cuvenită. Lună de lună, banul se-adună. În locul lui  Vlădescu, pe al de-ăştia i-aş impozita cu 110%, punându-i să aducă şi bani de acasă drept amendă pentru poluarea culturii române în formă continuată şi agravantă. Ministrul, însă, impozitează otova, şi valoarea şi non-valoarea, lovind de fapt în gazetarul sau scriitorul onest, rămaşi pe dinafara „dreptului de folosinţă”, fiindcă articolul de ziar sau cartea se publică o singură dată şi n-au cum vieţui „pe rod” la nesfârşit.

Cum cinic se procedează în România, măsurile de austeritate ard la buzunar întâi şi-ntâi pe cei mai necăjiţi; oricât s-ar impozita „opera” textierilor, le rămâne de-ajuns pentru asigurarea tihnei „creaţiei” – adică, înşirarea de vorbe goale făcute să sune din coadă după reţeta patentatămine/tine/bine, flori/mii de culori, noapte/şoapte, mare/soare/tare ş.a.m.d.Drumul logic al oricărei creaţii artistice este de la idee către exprimarea acesteia prin cuvânt, culoare, sunet. În cazul muzicii uşoare, s-ar presupune că, descoperind niscaiva versuri incitante prin sugestivitate şi substanţă ideatică, onor compozitorul îşi propune să le „traducă” pe note, dându-le vesmânt muzical într-o creaţie nouă, aptă să conjuge fericit melodia cu poezia. De regulă, se întâmplă exact pe dos: compozitorul cutare, atins de aripa inspiraţiei, imaginează o linie melodică, după care cheamă textierul şi-i cere să potrivească niscaiva vorbe în ritmul (metrica?) impus. Desigur, depinde şi de genul muzical. Dacă-i vorba de chillout, new-age, trance, cuvintele sunt puţine şi, barem în intenţie, „adânci”. În muzica rock sau pop, domină mai degrabă instrumentele.

Piesele gen Dance vehiculează cronic texte jalnice, de doi bani. Rămâne în sarcina hip-hop-ului, rap-ului şi hiper-ritmatului Reggae să încerce concilierea între ceea ce se spune şi modalitatea în care se spune. Taman aici se comit cele mai gogonate isprăvi, declanşate de incultura şi neprofesionalismul dominante în nefericita relaţie muzică-text. La întrebarea „ce importanţă daţi versurilor în alcătuirea unei melodii?”, media opiniilor de pe bloguri situează importanţa „complementară” (!?) a textului în jurul unui procentaj de 40%.

Eu unul, nu-s în stare să accept în vecii vecilor o tâmpenie rimată doar pentru că-i bine susţinută muzical. Poate-s de vină şi anii în care am lucrat la radio şi tv, poate şi reflexele impuse de şcolirea într-ale filologiei. Nu-s mare fan al muzicii uşoare şi-o ascult doar la radioul maşinii. Pe bord, am un carneţel prins magnetic în care, ostenind să tot lungesc lista textelor ce literalmente nu izbutesc (nici nu-şi propun!) să spună nimic, notez doar idioţeniile cele mai moţate – treabă de care s-ar cuveni să se ocupe, barem preventiv, cei cu putere de decizie în promovarea pieselor şi aşezarea lor în undă. Exemplificări din generoasa recoltă  a imposturii din muzica uşoară românească, în rubrica viitoare.