Mircea Radu IACOBAN

Eram convins că aşa o să se întâmple: vuvuzelele năpădesc România.  Avem un straşnic apetit de a importa toate trăsnăile lumii, de la aiuristicul Hallowen până la automatismele vorbirii: dacă înghesui o jună în tramvai, n-o să strige nici „vai!”, nici „aoleu!”, ci, mult mai expresiv şi mai cult, „waw!”, ori „oops!”, iar controlorul, după ce ţi-a verificat biletul, o să-l valideze cu un delicios OK-ieei lăţit moldoveneşte. Se putea să nu ne dedulcim şi la vuvuzele?

Contând pe promptitudinea mimetismului românesc, importatorii au şi făcut rost de 2500 de trâmbiţe din plastic, vândute deja instantaneu, ca pâinea caldă. Tocmai noi să nu fim receptivi la noutăţile culturale ale lumii? Reacţia preşedinţilor de club este în acord cu gradul de civilizaţie a zonei. La Cluj, unde nu se permite nici ronţăitul seminţelor pe stadion, au fost interzise. În Bărăgan şi-n Moldova de jos, adică la Urziceni şi la Galaţi, sunt privite cu totală îngăduinţă. Fiţi siguri că sindicalistul microbist, la primul meeting va sufla  cu sârg într-o  vuvuzelă – că revendicările tot nu i le ascultă nimeni. Până una-alta, la târgul de oale de la Iaşi se şi vând pseduo-vuvuzele, replici autohtone ale trompetelor sud-africane, din lutul mioritic modelându-se  un soi de mini-tulnice care sună dogit şi trist, în acord cu vremurile ce le trăim. Pariez că, în curând, vor răsuna vuvuzele şi în Parlament. Aştept de la dl Vlădescu implementarea impozitului pe vuvuzelă (dacă ai două, plăteşti dublu).

Sar de la una la alta, în pauză de meci. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul mă delectez din când în când răsfoind Mersuri ale trenurilor de odinioară. Sunt tentante întoarceri în timp, furnizoare ale unor stări emoţionale net deosebite de foiletarea albumelor cu poze sepia – mai ales prin irepetabilitatea şi fragilitatea fenomenului supus resuscitării. Funiile de cifre reprezentând orarii şi timpi de mers par acum biete învelişuri chitinoase din care şi-au luat definitiv zborul, în trâmbe de aburi şi fum, fantasmele tinereţilor noastre.

În câte asemenea coloane de cifre mute nu-s încastrate şi trăiri ce ne-au aparţinut cândva, cu toţii călători în trenurile speranţei, dezamăgirii, rutinei, încrederii,  amăgirilor, ascultând glasul roţilor de tren ce ne-au purtat către cine ştie ce destinaţie simandicoasă ori haltă anonimă, de fiecare dată căutând un firicel de altceva menit să „restarteze” cumva rutina destinelor noastre cele încă  neconvingător desenate.

Dar nu numai către retrăiri nostalgice îmbie răsfoirea vechilor „oficioase”, cum le spuneau ceferiştii, ci prilejuiesc şi seci constatări prozaice, de pe urma cărora apar răspunsuri la întrebări ce nu par a preocupa, deocamdată, pe nimeni. Este de acum banală observaţia că, în grăbitul veac XXI, când s-au bătut toate recordurile de viteză pe căile ferate ale mapamondului, românii nu izbutesc barem să menţină performanţele ceferistice la firavul nivel al tracţiunii cu aburi de odinioară. Drept acum, când concurenţa automobilului (chiar lipsit de jinduita infrastructură modernă) a coborât calea ferată pe locul II în ierarhia transportatorilor interni, nimeni nu cutează să ia în discuţie  – cum pretutindeni în lume se întâmplă - scurtarea orariilor. Intră în vigoare mersul trenurilor pentru sezonul de vară; îl răsfoiesc, comparându-l cu cel din 1986. Nici un tren, barem unul singur, n-ajunge la destinaţie mai repede decât acum 24 de ani. Dimpotrivă! Şi nu-i vorba numai de trenurile rapide şi accelerate, care, se ştie, şi-au adăugat ore bune în livretul de mers şi-n dauna vitezei comerciale medii, ajunsă la nivel de ţară colonială, ci până şi de banalele parcursuri locale, lungite şi răslungite de-a dreptul incredibil acum, când s-a generalizat dieselizarea şi s-au încheiat de mult inelele electrificate. Acelaşi personal făcea de la Craiova la Calafat 2 ore şi 21 de minute în 1986; acum, ajunge la destinaţie după 3 ore şi 20 de minute. Aproape o oră în plus de la Arad la Brad, de la Salva la Sighet şi tot aşa înainte, exemplificări câte vrei.

Trenurile noastre toate au ostenit, s-au rablagit, li s-au încleiat tampoanele şi s-au damblagit şuruburile. Numai comparând (se osteneşte cineva-o facă?) îţi poţi da seama cât de mult şi de constant regresăm. Din păcate, nu-i singurul domeniu. Ci, mai toate...