Mircea Radu IACOBAN

Cum o fi sunând singularul, vuvuzea sau vuvuzelă? Nu se-ntreabă nimeni, fiindcă pare substantiv defectiv de singular: bizarul instrument de tortură nu funcţionează decât în haită – o singurică vuvuzea? / nu-i pasă nimănui de ea! Câteva mii la un loc devin, însă, pericol public, cu dezagreabil efect imediat asupra timpanelor martirizate, dar şi cu alte nebănuite implicaţii colaterale. Faptul că africanii nu vor să renunţe la copilăreasca trompetă din plastic şi-ncearcă s-o treacă (ilicit) printre valorile etno-folclorice tradiţionale, nu foloseşte nimănui – până la urmă, nici gazdelor Campionatului Mondial. Senzaţia de disconfort acustic este percepută şi de fotbalişti, în teren, dar închipuiţi-vă ce-i în tribune, unde fiecare drăcovenie rage mai tare decât un turboreactor.

Te-ai procopsit cu un vecin vuvuzelat, ai terminat-o şi-ţi rămâne o singură şansă: procurarea vuvuzelei proprii, astfel preschimbându-te din victimă, în călău. Sunt sigur că, după meci, fiecărui spectator îi huruie capul şi-i ţiuie amarnic urechile – dar nici că se lasă şi, la jocul următor, va sufla cu entuziasm sporit în propria-i trompetă-jucărie.

Mă-ntreb cui îi place acest idiot, sfredelitor şi agresiv zgomot de fond (mai bine spus, răget de fond). Spectatorilor? N-aş crede, fiindcă-i năuceşte. Oficialilor? Au răsprotestat încă de la primele jocuri. Fotbaliştilor? Deloc, fiindcă nu mai pot comunica între ei. Nici nouă, telespectatorilor, nu ne cade prea bine, deşi aşa numitul „sunet internaţional” (zgomotul de fond furnizat odată cu imaginea) este drămuit electronic, la urechile noastre ajungând decibelii înjumătăţiţi. Creangă avea o vorbă: „şoarecele, când nu-ncape în bortă, îşi mai leagă şi-o tidvă de coadă”. După toate inconvenientele ce le presupune accederea în tribună (obligatoriul check in time-ul consistent la venire, înghesuiala, soarele, ploaia, vântul, aglomeraţia la plecare, aventura regăsirii maşinii în parcări cât Balta Brăilei etc. etc.) poftim ce lipsea – urletul vuvuzelelor. Să zicem că huruiala cumplită s-a adjudecat prin efectul tradiţiei: gata, ţine de specificul naţional, rămâne cum am vorbit în tren. Dar nu disconfortul fizic deranjează cel mai abitir, cât mai ales dispariţia totală a tribunei ca entitate, sumum al contrariilor şi personaj colectiv totdeauna implicat în construcţia şi desfăşurarea spectacolului sportiv.

Niciodată nu se va putea spune că publicul a fost al 12-lea jucător, câtă vreme în aceeaşi vuvuzelă suflă, la fel de entuziast, şi unii şi ceilalţi. Ţiuitul obsedant ar trebui să exprime, mai întâi, starea participativă (trompeţesc, deci, exist!), apoi o aprigă susţinere partizană. De partea cui? Imprecizabil. Tribuna nu mai este un organism viu, cu opinii şi reacţii când năstruşnice, când vehemente, când ironic-inteligente, când duios... agramate. Niciodată o echipă în dificultate n-are cum simţi sprijinul galeriei, câtă vreme vuvuzelele se înmănunchiază într-unul şi acelaşi impersonal răget de fond, până la urmă neutru ca finalitate. Ar fi un singur firav avantaj: nu mai răsună neruşinatele înjurături şi celelalte trivialităţi, dar este atacat efectul şi nu cauza. Nu s-aud fiindcă... n-au cum să se mai audă, doar nivelul de cultură şi civilizaţie al spectatorului n-are cum să-l rafineze... vuvuzeaua.

În meciurile de pe bătrânul continent, spectacolul sportiv este însoţit de reprezentaţia adiacentă a tribunei, care preia suferinţa ori bucuria din teren, spre a le amplifica de mii şi mii de ori şi a le converti în reacţii emoţionale uneori mai interesante decât jocul însuşi. Unde cântă vuvuzeaua, bâzâială otova. Aţi remarcat, desigur, cât de reconfortante sunt întreruperile accidentale din transmisia directă, când dispare pentru o clipă-două hărmălaia de fond şi rămâne doar vocea comentatorului. Drept pentru care îmi amintesc vorbele lui Vararucci: „Unde grăiesc broaştele, tăcerea e-o podoabă.”