Mircea Radu IACOBAN

Redacţia „Monitorului” redirecţionează către subsemnatul un e-mail primit de la ieşeanul Gh. Samoilă, „bibliotecar de referinţe” la Biblioteca Universitară Iaşi.

Nu-l cunosc pe dl Samoilă, s-ar putea să trecem mereu unul pe lângă celălalt – şi iată-ne dialogând via... Suceava, unde s-a publicat semnalarea noastră despre cerşetorii „atipici” din veacul XIX Lumânărică şi Titinaş. Om de carte, cu acces la izvoare tezaurizate în depozitele BCU, dl. Samoilă pare a urmări de multă vreme semnele trecerii prin astă lume a pitoreştilor personaje moldave şi posedă, desigur, mai multă informaţie „la temă” decât aceea aflată la dispoziţia noastră.

De altfel, dsa îşi propune să scrie o carte dedicată celor doi – o aştept cu mult interes şi-mi va face plăcere s-o comentez în rubrica de faţă. Citez din e-mail-ul trimis redacţiei: „De câţiva ani de când am luat cunoştinţă de personalitatea lui Lumânărică, am încercat să caut şi am găsit documente care să ateste faptul că cele două personaje au fost oameni reali şi nu închipuiri literare, aşa cum, din păcate, s-a considerat până acum. Astfel, am <descoperit>, pe lângă lucrarea istoricului şi literatului Papadopol-Calimah, şi alte contribuţii la cunoaşterea lui Lumânărică ca personaj istoric, lucrări ale istoricilor Gh. Ghibănescu, sau ale marelui N. Iorga, care a fost fascinat de personalitatea celor doi <Lumânărică> (...) Sunt o persoană religioasă şi am dorit să văd şi latura miraculoasă a lucrării lui Lumânărică, inclusiv în zilele noastre – minuni făcute pentru cei amărâţi. Această <dimensiune de sfânt> a lui Lumânărică există şi a fost probată de câteva miracole în urma cererilor adresate în mod tainic lângă osuarul de la biserica Talpalari. Singurul meu <interes> în această <afacere>  este ca BOR, prin ierarhii săi, să vadă dincolo de personajul literar livresc, pentru ca cei doi Lumânărică să împodobească, într-o zi, calendarul bisericii.” Altfel şi mai direct spus, să fie sanctificaţi. Amândoi?

Că Titinaş n-a fost decât un Lumânărică... în oglindă. Apreciez cum se cuvine (adică, la superlativ) preocupările dlui Samoilă de a scoate la lumină personalităţi uitate din bântuita istorie a Moldovei; îmi permit, totuşi, să mă despart de opiniile dsale în chestiunea gingaşă a propunerii de sanctificare. N-aş zice c-ar lipsi temeiurile subiectiv-sentimentale, ba sunt clar îndeplinite una-două dintre condiţiile impuse de BOR pentru urcarea în calendar. Chiar mai multe decât în cazul celor trecuţi printre sfinţi pe criterii de genul ne-putrezirii trupului şi al „miresmelor” emanate la deshumarea după cei şapte ani rituali. Dar ne-am cam grăbit să ornăm calendarul cu sfinţi peste sfinţi şi, iată, nu ne mai ajung zilele anului! Cum am mai scris, şi trecerea marelui voievod de la Putna în rândul sfinţilor („om cu păcate”, „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat” – scria Ureche) s-a întemeiat pe alte mobiluri, inclusiv pe confuzia (omenească!) între sfinţenie şi dăruire patriotică până la jertfă. Dintre cele şase condiţii puse de BOR, evlaviosul Lumânărică n-o îndeplineşte pe a doua („moarte martirică pentru dreapta credinţă”), a treia („înfruntarea de suplicii”) şi a cincea („puterea de a săvârşi minuni în viaţă şi după moarte”).

Nici definiţia de dicţionar nu este acoperită decât pe jumătate: „Persoană care şi-a consacrat viaţa apărării religiei şi care, după moarte, este considerată făcătoare de minuni”. De altfel, Ţuţea reduce toate cele şase condiţii la una singură: „ideea de sfinţenie este legată de ideea de minune.” Niscaiva zvonuri şoptite „tainic” prin preajma osuarului de la Talpalari n-au cum fi de-ajuns. Cu adevărat minune ar fi, însă, reînvierea amintirii trudei moldoveanului Lumânărică, un mare suflet, animat de incredibilă generozitate, astăzi greu, dacă nu chiar imposibil de înţeles. Ar putea sluji drept pildă hrăpăreţilor care, în loc să-i miluiască din prea plinul lor pe cei amărâţi, tot de la aceştia... fură şi tot fură, în veacul veacului,  amin.

PS.

Greu cu logica şi cu proprietatea termenilor! După ce gazetarii sportivi au descoperit „scăderea de formă slabă”, iată-i inventând şi o boală nouă. Citim în „Pro sport” că Zapata suferă „de o proastă indigestie”. Ca să vezi! Logic, „proastă indigestie” ar însemna, de fapt... bună digestie! Aferim!