Mircea Radu IACOBAN

Dacă izbuteşte să-şi menţină constant ritmul alert al apariţiilor, Editura „Dana Art” are toate şansele să acceadă într-unul din primele locuri ale topului editorial ieşean. Şi nu-i vorba despre simple prestări de servicii tipografice, ci de un program generos şi ambiţios, menit să stimuleze, alături de creaţia plastică propriu-zisă, şi performanţa în domeniul cărţii de artă. Care necesită, dimpreună cu o consistentă investiţie materială, o la fel de necesară investiţie de competenţă şi măiestrie tipografică. Până acum cel puţin, imprimeria PIM a fost la înălţime, asigurând o prestaţie ireproşabilă şi-n pretenţioasa reproducere a ilustraţiei de artă, şi-n ţinuta grafică generală a produsului finit. Adevărat, firma dispune de o aparatură electronică de vârf, însă niciodată numai tehnica n-a asigurat de una singură performanţa editorială; a fost mereu necesară adăugarea stropului de „drag de carte”, din fericire încă prezent printre resursele spirituale ale urbei în care tiparul trudeşte de la 1643.

 O astfel de carte-model, deloc singulară în seria ce aşează câteva zeci de titluri într-un raft mai mult decât onorabil al oricărei biblioteci de artă, se intitulează „Medicină şi pictură”, fiind datorată unui profesor universitar specializat în chirurgie, Mihai Pricop, ale cărui preocupări în perimetrul artelor le-am mai comentat în cuprinsul acestei rubrici. Pornind de la observaţia că „pictorii şi anatomiştii împărtăşesc aceleaşi valori cu privire la experienţa senzorială”, autorul adaugă informaţiilor în general cunoscute (celor avizaţi) de istoria artei, unghiul de vedere al profesionistului capabil să identifice determinări de ordin medical mergând până la patologic – astfel explicându-se  realitatea unor viziuni plastice cărora privitorul doar le poate bănui relaţia cu încărcătura de suferinţă proprie a artistului.

Aflăm, de pildă, că Ştefan Luchian suferea de „ataraxie locomotrice”, maladie ce presupune, între altele, „slăbirea acuităţii vizuale” – diagnosticul, stabilit de prof. Gh. Marinescu, îi permite autorului lansarea ipotezei că „ameninţat de întunericul orbirii, a căutat (Luchian. n.n.) să prindă lumina, s-o încorporeze în opera sa ca o sinceritate a culorilor.” Goya a suferit de leziuni cerebrale şi de surzenie; era bântuit de halucinaţii nocturne, suferinţa care l-a  afectat în 1792 „făcându-l prizonierul unei singurătăţi chinuite”. Pictorul, „trecând de cealaltă parte a măştilor, zăreşte neomenescul, monstruosul, diabolicul”. Van Gogh, pacient al unor ospicii, a fost diagnosticat cu „epilepsie, meningo-encefalită, schizofrenie, psihopatie constituţională” , de unde şi tragismul ce se „ilustrează prin metafora liniilor în mişcare nebună, prin viziunea fantastică a realităţii, printr-o învolburare a elementelor psihice.”

Tot într-un ospiciu avea să ajungă şi Munch, autorul faimoasei pânze „Ţipătul”, ca şi Toulouse Lautrec (lues şi alcoolism) ori Daumier (paranoie). Cu toate acestea, nu ne aflăm în faţa unor creaţii aparţinând de „deviant art”, ci de investigaţii picturale în etaje ale existenţei umane interzise spiritelor conformist-terestre, „ochiul interior” propriu pictorilor damnaţi permiţându-le să adâncească spectaculos performanţele cunoaşterii umane. Ceea ce se cuvine apreciat înainte de orice în cartea lui Mihai Pricop este construcţia, organizarea materialului aşezat între lamelele microscopului. După un larg şi amănunţit excurs prin realitatea lugubră a sălilor de disecţie („Lecţia de anatomie”), cu referiri bogat ilustrate la pânzele celebre datorate unui Zoffani, Hamman, Hannah, Mierevelt, şi, mai ales, Da Vinci ori Rembrandt, autorul aşează un capitol cu observaţii revelatoare privind „semne clinice, simptome, boli, intervenţii.”

Un al treilea capitol investighează patologia neuro-psihică, spre a ajunge la excelenta cercetare intitulată „Artişti sub influenţa propriilor suferinţe” şi la încheierea cu „Personalităţi medicale în reprezentări plastice.” Rar o asemenea bogăţie de informaţii „la temă” precum cele adunate cu minuţie între coperţile cărţii „Medicină şi pictură”! Îşi face loc şi un regret: în epoca microscopiei electronice, „manifestările practicii medicale nu mai beneficiază de interesul artistic.” Aventura cunoaşterii tainelor anatomicului presupunea, în veacurile trecute, cutezanţă adusă până la limita limitelor. Acum, toate-s intrate în rutina ce exclude spectaculosul ajuns cândva - vezi prejudecata intangibilităţii trupului uman – în pragul iconoclastiei. „Medicină şi pictură” este lucrarea merituoasă a unui medic ce ştie să desfacă şi să re-ordoneze complicata ţesătură a semnelor plastice încorporate în creaţii de mult şi unanim validate, astfel aşezând stirpea lui Hypocrate în relaţie directă cu o entitate la fel de generos pusă în slujba umanităţii – arta.