Mircea Radu IACOBAN

Când vezi cu câtă inconştientă nonşalanţă solicită să intre în direct la emisiunile tv tocmai cei care s-ar cuveni să tacă şi să se ascundă în fundul pământului, zici că respectivii nu-s capabili să încerce nici o clipă sentimentul propriei vinovăţii. Şi prefectul acţionar majoritar la firma de construcţii ce a câştigat (ca să vezi!) „licitaţia” de trei miliarde pentru renovarea sediului Poliţiei din judeţul pe care domnia sa îl păstoreşte, şi senatorul ce-şi acoperă flagranta incompatibilitate sub semnătura formală a părinţilor, deveniţi peste noapte reputaţi şi căutaţi constructori, afişează aceeaşi uimită îndreptăţire ofuscată. Cum, dom’le, îndrăzneşte cineva să se ia de noi? Adică, n-avem voie să...? Altfel spus, li se pare normal ca, odată ajunşi într-o înaltă funcţie politică, să-şi facă mâna greblă, minţind cu carul şi furând (altă rimă n-am avut) cu vagonul. Păi, de ce s-au luptat s-adune voturi, dacă nu pentru rituala chiverniseală neobrăzată pe seama amărâţilor invitaţi la... solidaritate?

Tradiţia cere, la noi, ca dregătoria să se însoţească negreşit cu mita, abuzul şi hoţia. De la nevinovatul plocon „cu iaurt, cu gogoşele”, până la curcanul lui Bârzoi şi afacerea Skoda, în România s-a tot furat, când brutal, când cu eleganţă – de fiecare dată cu mâna până-n cot.

În 1947, Adrian Holman, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, trimite guvernului englez o lungă listă cuprinzând caracterizări mai mult sau mai puţin succinte, realizate cu cert profesionalism şi-n materie de informaţii, şi-n ceea ce priveşte demersul psihologic, ale personalităţilor politice din România (perioada Conferinţei de Pace şi a Tratatului de la Paris) demne de interes pentru Foreign Office. Din care aflăm că subsecretarul de stat la Agricultură, C. Agiu (numit de Frontul Plugarilor în 1944) a trebuit demis în secret din pricină că-i fura cu neruşinare tocmai pe bieţii ţărani pe care urma să-i împroprietărească. Ambasadorul comentează: „Reprezintă prototipul materialului de proastă calitate folosit de comunişti.”

Fostul preşedinte al Frontului Renaşterii Naţionale, Const. Argetoianu, a trebuit să părăsească scena politică din pricina scandalurilor financiare. Opinia lui Holman: „s-a folosit de orice împrejurare în folosul său.”

Bodnăraş taxa la sânge orice eliberare de paşaport şi, în general, orice serviciu, cât de mărunt. A. Dobrescu (PNŢ), fost sub-secretar la Agricultură şi Domenii, a dat iama prin fondurile ministerului. Despre R. Franasovici, ministru al comunicaţiilor şi lucrărilor publice, englezii scriu că „este un profitor care a făcut avere din activitatea guvernamentală.” Teohari Georgescu (PCR, ministru de interne) a confiscat, pentru folosinţă proprie, până şi covoarele din casa Veturiei Goga! Gheorghiu-Dej (ministru la comunicaţii) a primit mită zdravănă de la Malaxa, care, drept răsplată, s-a ales cu un contract de 2.500.000 dolari – sumă, la acea vreme, enormă. Ministrului Aviaţiei, E.M. Ionescu, „îi plac afacerile care aduc profit.”

Tudor Ionescu, subsecretar de stat la Economie Naţională, a obţinut „imense profituri personale de pe urma supravegherii industriei petrolului şi gazelor naturale”. Aurel Leucuţia (PNŢ), ministru al economiei naţionale, „şi-a folosit poziţia pentru tranzacţii dubioase, cum de fapt se obişnuieşte la români.” Mihai Popovici (PNŢ), ministru când la Interne, când la Finanţe, când la Justiţie, „a fost centrul multor tranzacţii dubioase, având un enorm profit personal.” Liberalul Râmniceanu, ministru de finanţe în guvernul Sănătescu, este autorul unei emisiuni de monezi din aur în folos propriu. Mihai Sadoveanu (PCR, preşedinte al Camerei Deputaţilor) „toată viaţa a urmărit avantaje financiare.” Ministrul de război Const. Vasiliu Răşcanu „e implicat în diverse afaceri şi, în timpul războiului cu Rusia, a organizat o intensă piaţă neagră.” Nu mai continui, fiindcă devine plictisitor.

Oricum, e clar: avem tradiţie!