Cătălin MIHULEAC

În aprilie, s-a făcut suta de ani de când Mark Twain a părăsit lumea pe care a făcut-o, prin cărţile sale, mai frumoasă. Mişcătoarea prietenie dintre Jim, un sclav negru fugar de la stăpâni, şi Huck, un băieţandru alb cu suflet de maidanez, este surprinsă din toate unghiurile în capodopera sa, „Aventurile lui Huckleberry Finn”.

Când, acum doi ani, boxerul negru Mike Tyson ne-a fericit ţărmul cu o escală, lumea – în principal cea femeiască - s-a înghesuit ca la balamuc, să-l vadă, să-l pipăie şi să-i ceară autografe sub toate formele. Odinioară însă, un negru nu însemna atât de mult: el era un obiect multifuncţional, cu înzestrare ba de robot de bucătărie, ba de combină agricolă.

 Nu există-n lumea asta negru mai de comitet şi mai talentat ca Jim, din „Aventurile lui Huckleberry Finn”. Se pricepe la o mulţime de lucruri, e îndemânos la toate şi are doctoratul în tălmăcirea semnelor; motiv pentru care ar putea da oricând anunţ în ziar, unde să anunţe publicul larg că poate desface cununiile legate şi că vindecă de deochi. Deşi e sclav, el crede cu tărie într-o soartă personală luminoasă, pentru că are din belşug păr pe piept. „Dacă tu are păr piept, tu undată şi undată ajunge bogat.” După cum se observă, Jim vorbeşte americăneşte la fel de stâlcit cum vorbeşte Marko Bela româneşte, dar în rest alt cusur n-are.

Deşi are un happy-end americănesc, cartea lasă pe carosabilul fiecăruia dintre noi urme lungi de frânare. După ce o termini, nu mai poţi fi rasist, cum nu mai poţi fi rasist după ce asculţi muzica lui John Lee Hooker, B.B. King sau Chuck Berry. Şi mai că-ţi vine să-i întrebi pe psihologi şi pe alţi speologi ai sufletului omenesc prin ce geografie emoţională devin mai dragi inimii tale nişte inşi negri ca tăciunele, decât nişte albi de-ăştia, de-ai tăi.

Oricum, deşi eu nu deţin cine ştie ce păr pe piept, mă consider un om bogat pentru c-am citit şi recitit această carte. Dacă o veţi (re)citi şi dumneavoastră, sigur n-o să vă pară rău.

În 2003, editura „Cartex” a lansat „Aventurile lui Huckleberry Finn”, în traducerea foarte izbutită a lui Vittorio Pascutti, numărând 238 de pagini la 8,20 RON (9,00 RON, dacă obişnuiţi să lăsaţi bacşiş librarilor). Pe piaţă, există însă şi o versiune prescurtată a cărţii, pentru cititorul grăbit. Editorii care comit asemenea fapte ar merita linşaţi, ca negrii de altădată.

Precizare: La materialul „Nunţile domnilor judecători”, publicat în numărul din 2 iunie a.c., autorul a făcut referire la o întâmplare reală, care avea conexiuni cu Curtea de Apel. Precizăm că nu era vorba despre Curtea de Apel Suceava, ci despre o instituţie similară dintr-un judeţ vecin.