Mircea Radu IACOBAN

Cum am mai scris, mă-ncearcă fel de fel de bănuieli când citesc jurnale publicate antum, mai ales acelea în care se sugerează insistent o timpurie disidenţă a autorului, urcând până către perioada intra-uterină. Trebuiau să existe şi excepţii; una dintre ele se intitulează „Scene din viaţa literară” şi este datorată lui Ion Lazu, geolog de profesie şi, prin vocaţie, neîndoielnic, merituos scriitor. Într-o cărţulie cât un paşaport, Lazu izbuteşte să resusciteze amintirea vieţii literare bucureştene a anilor ’79-’89, cu epicentrul la Casa Monteoru. Acolo unde, la etaj, cuplul Macovescu-Iancu încerca să „orienteze” destinele scrisului românesc, în vreme ce la parter, în animata parohie a doamnei Candrea, se consumau revelatoare scene literar-lumeşti sub privegherea duo-ului Shapira-Miţi.

 O lume în aparent dezordonată agitaţie browniană, dar, de fapt, funcţionând un singur sens al tuturor zbaterilor: accesul la tipar. I-am cunoscut îndeaproape pe toţi cei evocaţi în carte şi-i de mirare că tocmai pe autor nu-l ştiu decât din filele acestui jurnal atipic, despre care spune că a fost scris „cu respect oarecum fanatic pentru faptele de viaţă” „şi într-o încredere funciară în posibilele semnificaţii ale celor reale, mai mult decât în roadele unor ticluiri meşteşugite, bine aduse din condei.” În altă parte îşi declară „inaptitudinea de a fantaza”, defect pe care izbuteşte, până la urmă, să şi-l preschimbe în „veritabil avantaj”. Şi chiar aşa-i.

Toată floarea cea vestită a literelor române defilează pagină de pagină, într-un fel confirmându-se zicerea că pe scriitor este bine să-l citeşti, nu să-l şi cunoşti îndeaproape. Lazu are un spirit de observaţie cu totul ieşit din comun şi-i capabil de sinteze caracterologice „dintr-un şfichi”. Iată-l, intrând pe uşa restaurantului scriitorilor, pe Ion Grigorescu: „scund, roşcat, bondoc şi cu chelie la discreţie, altfel foarte sigur pe el.” „Foarte sigur pe el” este observaţia definitorie pentru conduita generală a personajului, iar Lazu a nimerit-o dintr-o ochire-n cadrul uşii!

Am fost coleg şi prieten cu Marin Sorescu; pur şi simplu n-am băgat de seamă  că toarnă şi ţine furculiţa cu stânga, dar scrie cu dreapta. Cum să-i scape amănuntul lui Lazu? Îl trece la catastif: „Ajuns acasă, laşi sacoşele, pachetele, ca să te eliberezi, în hol, de toată povara. Tot astfel procedezi şi cu impresiile de peste zi: le deşerţi în jurnal (un fel de hol al literaturii) şi scapi de ele – le dai în grijă neantului.” Alintătură recursul la... neant, fiindcă Lazu are o credinţă tonică în literatură: „De ce scriem şi tot scriem, chiar dacă s-ar părea că repetăm sau copiem din alţii? Pentru că adevărurile vieţii sunt câteva, nu prea multe, însă ele trebuie(sc) spuse şi răs-spuse mereu.” Nu-şi ascunde îndoielile faţă de propria-i înzestrare (uneori am sentimentul stresant că nu numai toţi scriitorii sunt mai dotaţi ca mine, dar până şi oamenii cei mai simpli...”)

 Iar când, „după lupte seculare”, Lazu izbuteşte să-şi tipărească scrierile, este nevoit să constate că „Nu e suficient să scrii o carte bună, nici să reuşeşti publicarea ei după ani de lupte şi amânări – criticii nu vor să te citească, sau nu scriu, sau nu li se publică recenzia.” Asta era în 1988. În anul de graţie 2010, este de adăugat la dezinteresul criticii (faţă de cartea neînregimentată) şi, mult mai trist, dar din ce în ce mai marcat, acela al cititorului... Acest colorat „a fost odată” propus de Ion Lazu prilejuieşte întâlnirea cu o tipologie de-a dreptul pitorească şi oferă istoriei literare sumedenie de amănunte-argument pentru mai exacta conturare a portretelor scriitoriceşti. Chiar dacă aveau „să se scutur’ multe moarte”, oricare dintre măştile aduse-n horă spre a juca fie şi rolul pionului pricăjit a avut partea de contribuţie în constituirea unui peisaj spectaculos, populat şi de altitudini, şi de câmpie plată, şi de adevărate prăpăstii. Perioada, care n-a dat numai rebuturi în literatură, merită în continuare investigată, inclusiv prin astfel de portretizări memorialistice inteligente, sincere şi nonconformiste. Bună carte!

P.S.

Revista israeliană „Jurnalul săptămânii” (Haifa, 13 mai a.c.) reproduce articolul nostru „Validări”, apărut în „Monitorul de Suceava”