Mircea Radu IACOBAN

Mult a mai căutat „lumina tiparului” cartea care, iată, în sfârşit a izbutit să apară! În 2005, proiectasem să constituie numărul 3 al colecţiei „Arlechin”, pe care o gospodăream la Editura „Junimea”. Numai că, subit, statul a anunţat suspendarea subvenţiilor editoriale, aşa că am început căutarea altei case de presă interesată în restituiri culturale ieşene. Am crezut c-am aflat-o, numai că, din păcate, managerul avea doar entuziasme, nu şi pricepere în afaceri; tocmai când se semnase contractul cu tipografia, editura a dat faliment, aşa că au trebuit luate de la capăt toate căutările. Când, în sfârşit, autoarea antologării l-a convins pe Viorel Munteanu, rectorul Universităţii de arte „George Enescu” de originalitatea şi importanţa acestei restituiri, cartea intrând, spre finalizare în tipografia şcolii superioare de arte... s-au stricat maşinăriile electronice şi, până la aducerea din străinătate a pieselor menite să le înlocuiască pe cele avariate, au trecut săptămâni peste săptămâni.

Dar, toate având un sfârşit – de astă dată fericit - am bucuria să răsfoiesc ditamai „cărămida” editorială (aproape 700 de pagini, plus coli de ilustraţii, în format mare, „academic”), datorită căreia Teatrul Naţional din Iaşi îşi întregeşte propria-i istorie: „Semnul cumpenei”, de N. Barbu, antologie, note şi indice de nume de Sorina Bălănescu. Vreme de 42 de ani, adică din 1942 şi până în 1984  (!) N. Barbu a urmărit producţiile Teatrului Naţional din Iaşi, scriind cronici, portrete, eseuri, interviuri, pe care le-a publicat în „România liberă”, „Cronica”, „Ateneu”, „Iaşul literar”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „Flacăra Iaşului”, gazete relativ accesibile în colecţiile Bibliotecii Universitare. Dar ce te faci cu „Prutul”, „Evenimentul”, „Opinia”, „Lupta Moldovei”, periodice de care au uitat până şi foştii lor colaboratori? Profesoara univ. Sorina Bălănescu a avut curajul şi, de ce să n-o spun, dârzenia necesară identificării şi dezgropării din diferite colecţii colbăite şi din rafturile Arhivelor Statului a materialelor de presă semnate N. Barbu, astfel reconstituind parte din biografia încă lacunară a Naţionalului ieşean, pentru care mai ales anii ’40-’60 au rămas mută pată albă.

Cum am lucrat câţiva ani, la revista „Cronica”, în acelaşi birou cu N. Barbu, într-un vizavi încremenit ce a inspirat  epigrame lui Lesnea, iar, mai apoi, aveam să-i public volumele „Sine ira” şi „Dicţionarul actorilor T.N.I.”, am discutat nu odată şi despre eventualitatea recuperării vechilor articole, în vederea înmănuncherii lor într-o carte. „Imposibil!” – replica de fiecare dată Barbu, convins că nu-i cu putinţă regăsirea unor texte de care nici el nu mai avea habar. Sorina Bălănescu a izbutit această autentică performanţă, astfel ridicând cortina ce acoperea decenii din existenţa celui mai vechi teatru românesc. Cartea, prefaţată exact şi inteligent de Florin Faifer, este structurată în capitolele „În război” (1942), „Din nou acasă” (întoarcerea din refugiu şi reluarea activităţii la sediu, 1945-1948),”Pleiada în vremuri de restrişte” (1950-1952), „Revanşa clasicilor” (1954-1960), ”Seniorii la sfârşit de carieră” (1961-1962), „Debutanţii” (1963-1969), „Voci tinere în regia românească” (1969-1975), „La vârsta marilor roluri” (1975-1984). Nicăieri nu poate fi găsit un astfel de tezaur de informaţie teatrală, N. Barbu scriind despre fiecare premieră în parte, începând din 1942 (!) şi comentând avizat toate evenimentele teatrale ale epocii.

Se pot emite rezerve în ceea ce priveşte temeinicia unor judecăţi de valoare, aşa-numitele „comandamente” ale vremii obligându-l să accepte şi reprezentarea unor texte schemtice şi îndoielnice, dar cititorul simte imediat ne-aderenţa cronicarului, care, dacă nu poate respinge deschis, „la faţă de cortină”, o face indirect, prin ceea ce susţine: valoarea autentică, totdeauna tratată în altă „cheie”, nutrită din adeziune spirituală, preţuire şi respect. Sigur  că această carte s-ar fi cuvenit s-o publice, înainte de oricine, Teatrul Naţional. Oricum, bine că, în sfârşit, a apărut. Universitatea de arte se cuvine sincer felicitată şi, mai ales, profesoara Bălănescu, fiică de actori ai Naţionalului şi autoare a mai multor cărţi cu subiecte din lumea teatrului. Asupra conţinutului în sine, voi reveni.