Cătălin MIHULEAC

În fiecare an, cam la vremea asta, tinerii absolvenţi de facultate încep să strige cântat, în tranşe, „Gaudeamus igitur!”, şi tot aşa o ţin, până la vară. Sunt împachetaţi în nişte capoate lungi, în timp ce cutiuţa cu creier, tobă de carte, e acoperită de nişte tichii îngrozitoare pentru privire, de forma peticelor de pe băşica de fotbal. Ţinuta lor o imită, chipurile, pe cea a universităţilor celebre, dar naşpa mai arată, pe onoarea mea! De unde se vede că nu tot ce vine din afară merită luat în seamă şi imitat.

„Gaudeamus igitur!” e semnul clar că s-a terminat cursul festiv - constând în zaharicale sub formă de cuvântări, lacrimi şi câte o floare în căuşul mâinii, cumpărată de la ţiganul din colţ - totul fiind tras pe video, să rămână mărturie pentru nepoţei.

După cursul festiv, urmează banchetul, probabil partea cea mai interesantă a facultăţii, mulţi studenţi doar cu asta alegându-se din toţi anii de studiu. Păstrămioara şi uischiuleţul se retrag, tetatetic, în separeul stomacului, câte un domn profesor mai cherchelit calcă în picioare dansuri care nu i-au greşit cu nimic, în timp ce, la microfon, o dizeuză melodioasă povesteşte lucruri pline de învăţăminte, despre tineri de valoare care s-au iubit la nebunie, dar ce folos, când totul e trecător pe lumea asta.

„Gaudeamus igitur!” strigă tinerii matur. „Gaudeamus igitur, / Să mă car de-aicea jur!”, găsesc şi eu o rimă, în conformitate cu intenţiile pe care le nutreşte majoritatea studenţimii româneşti. Ah, studenţime românească, mă înclin în faţa ta! Tu eşti viitorul, dar, în cea mai mare parte, tu eşti viitorul de mâine, chiar de mâine dimineaţă, al Canadei, Statelor Unite, Australiei, Belgiei şi Angliei!

Aşa că au motive întemeiate studenţii români să benchetuiască până la indigestie: pentru cei mai mulţi dintre ei, stagiul obligatoriu în România ia sfârşit. Iar cei care vor rămâne aici vor găsi zilnic o sută de motive să-şi blesteme alegerea.