Mircea Radu IACOBAN

La Piatra Neamţ, pensionarii au acces gratuit pe stadion, aşa că meciul „Ceahlăul”-„Universitatea” Craiova l–am văzut de la peluză, „gate seven”. Bănuiam c-o fi un sector liniştit şi aşezat, fiindcă pensionarii, cu probleme de dentiţie, ronţăie mai puţin agresiv seminţele şi-s mai ponderaţi în reacţii. Aş! Tot acolo sunt amplasate echipele de zgomot istoriceşte constituite, bat tobele şi urlă grupurile de fani dirijaţi de-o suavă doamnă (domnişoară?) care, cu spatele la meci şi înarmată cu megafonul utilizat de Pinalti în campania electorală, dă intrările şi stabileşte repertoriul sloganurilor rimate. Altfel, atmosferă civilizată, lume puţină, adusă cu autobuzele din judeţ, şi fotbal... de două parale.

De admirat formidabila risipă de energie a toboşarului-şef, care, de-ar lucra la stat, cu îndreptăţire ar putea pretinde spor de muncă grea, spor de dispozitiv, spor de fidelitate, spor de periclitare auditivă, spor de devotament, spor de antenă (alături e clădirea Poliţiei, trepindând de descărcări herziene), spor de stadion, primă de meci şi tobă din import... Nu poţi să nu te întrebi care-i mecanismul ce nutreşte abnegaţia neţărmurită a fanilor. Mulţi, puţini, îi simţi pretutindeni în România gata de orice sacrificiu pentru echipa lor de suflet. Cu cât fotbalul nostru se scufundă în clasamentele europene, cu atât mai mult sporeşte devotamentul suporterilor şi temperatura tribunelor, aşa că-i legitimă întrebarea cum de oamenii ăştia curentaţi de patimi n-au aflat, în trecerea lor pământeană, altceva mai bun şi mai demn de neostoită iubire pătimaşă.

Fiindcă dincolo de bicisnicia evidentă a fotbalului românesc se lăfăie urâţenia unui fenomen dominat autoritar de lumpen-manageri gen Mitică ori Becali. În aceeaşi etapă, privind la tv meciul Steaua-Astra, n-am încetat să mă mir (vorba vine, fiindcă nu mă mai miră nimic) de neruşinarea arbitrului Cătălin Buşi: la faţă de cortină şi-n văzul naţiei, a fluierat fără vreo jenă numai în favoarea fostei campioane europene, care, fără susţinere necinstită, nu-i în stare să bată codaşa clasamentului mioritic! Ca să aflu explicaţia din presă: supervizorul meciului a fost Vasile Avram, prietenul de-o viaţă şi de suflet al lui Argăseală-Steaua. Observator, cine credeţi? Subalternul lui Avram, Alex. Crişan. Ce s-o fi petrecând în eşaloanele inferioare, unde al de Buşi n-au a se feri de nimeni şi de nimic? Iar la ceas de criză, când se jumulesc inuman pensiile şi se caută cu îndârjire surse de oblojit bugetul, nimeni nu se sinchiseşte că şi-n fotbal, unde se învârt sume uriaşe, s-ar cuveni, dacă nu să se pună hotărât piciorul în prag (să vedem finalizarea cazului Piteşti...), ori să se impoziteze mai drastic operaţiunile financiare inter-cluburi, barem să se stopeze hoţomănia prin care statul este luat părtaş la pagubă, lăsându-se particularilor dreptul deplin la câştig.

 Toate cheltuielile clubului Dinamo le plăteşte MAI, în vreme ce profiturile rezultate din transferuri şi alte alea le-au gestionat Borcea, Badea, Turcu & comp. Există, pentru întreţinerea confuziei, un club de stat Dinamo şi un club privat Dinamo (fotbalul). Particularii nu plătesc nimic (numai pentru apa consumată de „câinii roşii” în trei ani s-au plătit, din buzunarul nostru, 3 miliarde de lei vechi!) nici chiria terenurilor şi a tuturor spaţiilor, nici energia electrică, nimic! O şmecherie ridicolă, constituirea asocierii dintre Dinamo-stat şi Dinamo-privat, trece dincolo de închipuirea unui Caragiale: MAI aduce în combinaţie terenuri, spaţii de birouri, instalaţii, tribune, garaje, vestiare, magazii etc., în vreme ce Turcu şi compania veneau cu... „experienţa managerială şi public amator de fotbal”! Mă mir că n-au trecut pe listă şi brandul Cătălin Hâldan, Domnul să-l odihnească! Marile matrapazlâcuri s-au făcut, zic oficialii dinamovişti, în temeiul decretului 409 din (atenţie!) 1955! Care, culmea, tocmai asta... interzicea! Şi uite-aşa, unii bat toba din tot sufletul, de le sar capacele, galeriile suferă până la lacrimă şi infarct pentru idolii lor cu crampoane, în vreme ce dincolo de cortină se fură abitir şi-n teren (arbitrii!) şi-n gestiuni. Aşa ne trebuie: fotbalul românesc de la cap se-mpute.