Cătălin MIHULEAC

Să recunoaştem că puţini dintre noi posedă genunchi speciali, din ăia care nu tremură la intrarea în avion. Desigur, există metode variate de a minţi această frică teribilă de zbor, transformată deseori în groază.

Cei mai mulţi adoptă minciuna cu alcool, Bachus dovedindu-se un pilot al aerului destul de priceput, care te anesteziază şi te transportă apoi fără mare stres, preţul plătit fiind o mahmureală de povestit nepoţilor.

Alţii, destul de naivi, aleg să spună rugăciuni în gând şi să-şi facă semnul crucii, ignorând că acestă metodă nu i-a ajutat nici pe pasagerii de pe vasul „Titanic”, nici pe condamnaţii aflaţi în anticamerele gazării din lagărele naziste, nici pe ofiţerii polonezi executaţi în pădurea Katyn.

O a treia catgorie îşi ascunde teama în spatele glumelor negre, de genul: „Oare dacă ne prăbuşim, ne returnează costul biletelor de călătorie?” Râdem şi ne ţine de frică.

Nu trebuie uitaţi nici radicalii, care nu s-ar sui în avion orice le-ai face. Ăştia fac atac dacă nu simt asfalt sub roata maşinii, la fel cum strămoşii lor voiau să simtă în permanenţă colbul satului sub talpa opincii. E inutil să-i convingi: poţi să-i ameninţi, să-i şantajezi, să-i implori în genunchi sau să le promiţi recompense uriaşe, ei o ţin numai pe-a lor. Preferă să se suie în automobil, chiar dacă până la destinaţie călătoria durează trei zile şi de trei ori mai mulţi bani, în loc de cele două ore şi preţul oarecum civilizat, garantate de transportul cu aeronava. 

Eu fac parte din minoritatea care se suie în avion citând chestia aia cu „din zei de-am fi scoborâtori, c-o moarte toţi suntem datori”. Sună mioritic, dar dacă scrie prin catastifele universului că se apropie deadline-ul, atunci mare lucru nu-i de făcut.

Într-un cuvânt, tuturor ne tremură genunchii şi inima în avion. Cu toate astea, nu înţeleg aplauzele pasagerilor, din momentul când namila de oţel aterizează întreagă. Desigur, e absolut de înţeles să respiri uşurat, dar aplauzele respective mi se par o ofensă grosolană adusă tuturor celor care n-au apucat să ajungă vii la destinaţie. Ele par a spune: „Ce bine că suntem noi în viaţă! Cât despre cei care-au crăpat, mai dă-i undeva!”

Urât !