Mircea Radu IACOBAN

... sau amintirea florilor: aniversăm 20 de ani de la dărâmarea de-o clipă a zidului de la Prut. Fost-a podul de flori aievea, ori  fantasmă? Cercetez amintirile. Iată: cei mai derutaţi par a fi grănicerii sovietici. Primesc (ironie?) flori, nu ştiu ce să facă, unde să le aşeze. Sub ochii lor uimiţi, mulţimea imensă calcă în picioare, la Albiţa, minunăţia de gard electrificat în două „foi” despărţite discret de izolatoare negre. E singura pagubă, în rest, zecile de mii de oameni ce nu contenesc să tălăzuiască în ambele sensuri au venit la Prut încărcaţi de flori, luminaţi de zâmbete şi încercaţi de lacrimi.

Nici un gând rău, nici o încruntare: aici şi acum nu se învârt politicale, astăzi şi aici se face istorie. Printre miile de maşini parcate aiurea, unde şi cum s-a nimerit, descoperi plăcuţe de înmatriculare cu numere de Bihor, Arad, Cluj, Tg. Mureş, iar acceleratele Timişoara-Iaşi şi-au prelungit „de la sine” traseul până la Ungheni. Basarabenii vârstnici poartă, din reflex, hainele cele bune, de care atârnă decoraţiile primite în numele lui Brejnev, Hruşciov, ba şi al tătucului Stalin.

Aşa cum marele pavoaz, la sărbătorile marinăreşti, implică arborarea tuturor steagurilor de semnalizare, inclusiv cel anunţând ciumă la bord, şi bătrânii dintre Prut şi Nistru s-au împodobit în numele ideii de sărbătoare, fără a mai sta să cerceteze ce semnificaţie încearcă să perpetueze licărul ostenit sl cutărei steluţe gălbui, cu muchiile coclite. Pentru mulţi dintre ei, decoraţiile înseamnă front, moarte şi iarnă şi „gde Berlin?” – a ironiza e lesne, a acorda cuvenitul prinos de înţelegere, mai greu. „Dumneata – mă întreabă un tânăr pe podul de la Albiţa – eşti de aici, ori de dincolo?” De dincolo. „Atunci, ţine matale paharul ista de coniac.” Flori. Flori. Necunoscuţi se îmbrăţişează. Pancarte cu anunţuri: „Aşteptăm familia Nistor de la Bacău. Dacă nu mai trăiesc bătrânii, aşteptăm copiii ori nepoţii”. „Grădinaru din Grozeşti caută pe Grădinaru din Grozeştii ceilalţi”... Şi, culmea, s-au găsit! Alături de noi, pe-o pătură aşternută unde şi cum s-a aflat un locşor, doi fraţi. El, trecut de 70 de ani, ea, pe aproape. Bătrânul a venit tocmai de la Tg. Mureş. Nu s-au mai văzut din 1940.  Îşi anunţă într-o viteză năucitoare noutăţile de familie – parcă se tem că, dintr-o clipă în alta, va apare cineva care să-i despartă. Nici o lacrimă – au prea multe să-şi spună acum, este timp pentru plâns mai târziu, acasă. Elegante genţi diplomat (patentul încă n-ajunsese în România), prevăzute cu două buşoane: din dreapta curge vin alb, din stânga, roşu. Acelaşi gust, acelaşi vin, aceeaşi poamă... Pe-o margine de şanţ, o măicuţă bătrână s-a descălţat, şi-a aşezat o batistă udă pe creştet, oftează şi caută cu ochii prin mulţime. Cei care au adus-o, se pare c-au uitat-o... Cărţi. Pretutindeni cărţi. Manuale şcolare nou-nouţe. Goga, Blaga, Sadoveanu. Lângă balustrada podului, un basarabean tânăr, blond, ţine în dreptul pieptului o icoană.

Mă apropii - nu-i icoană, este Eminescu. Băiatul ţine portretul înrămat exact în poziţia în care-s purtate icoanele la ceas de procesiune. Nu spune nici o vorbă, nu salută pe nimeni, nu lăcrimează. Atât: la o margine a podului peste Prut, îi arată „Luceafărului” chipurile inundate de bucurie ale bieţilor urmaşi de Basarabi şi de Muşatini. Încep să se trambaleze (se putea?), învelite în pături, televizoare color sovietice, seturi de cristale româneşti – procentajul mărunt de nesimţire. Temă de studiu: „bişniţa şi specula, însoţitoare a tuturor revoluţiilor”... Câtă speranţă atunci, la Podul de flori! Şi ce s-a ales? Mai nimic. Aveau să urmeze măruntele glisări ce au dus Basarabia într-o direcţie greu de bănuit din momentul în care pe clădirea Parlamentului de la Chişinău începuse să fâlfâie tricolorul... De la un microfon, în lunca Prutului aud vocea lui Dabija: „Libertatea se cucereşte şi se plăteşte prin curaj. Am suferit destul din pricina proverbului <capul plecat sabia nu-l taie> şi am rămas şi fără cap, şi fără sabie. Unii s-au obişnuit cu cuşca şi se simt bine în ea. Moldovenii, însă, vor libertate!”

E-n mâna lor – vor fi alegeri. Dă-le, Doamne, dumirire!