Mircea Radu IACOBAN

Două întâmplări similare, parcă trase la indigo, mi-au amintit binecunoscuta spusă a lui Sofocle: „Nimic nu se izbândeşte fără muncă”. Un confrate are o casă de vacanţă undeva, în Oltenia. Casa nu-i cine ştie ce; impresionează mai degrabă imensa curte, de aproape un hectar. Creşte acolo o iarbă faină, înaltă, deasă, zdravănă, zemoasă; după fiecare coasă, se-ncarcă barem 3-4 care vârfuite. Deşi primăvara n-a fost tocmai generoasă, iarba s-a săltat la mai bine de jumătate de metru, aşa că amicul oltean şi-a invitat vecinul la o ţuică, spre  pune la cale coasa dintâi. În fiecare an, nea Lae, împreună cu feciorii, tunde ograda la zero şi-şi ia drept plată a strădaniilor fânul de curând cosit. Afacerea mulţumeşte amândouă părţile: confratele îşi vede proprietatea toaletată, iar vecinul, care are de hrănit cai, vaci, oi, se alege gratis cu ditamai stogul. Numai că de data asta Lae pare mai puţin entuziasmat. Trage ţuica, se şterge la gură cu dosul palmei şi constată oftând:

• Na, că începură căldurile...

Gazda îl ispiteşte:

• La coasă, când veniţi?
• Păi – nea Lae îşi scarpină chelia – ar însemna să ne complicăm.
• Cum adică?
• Uite-aşa, ne complicăm. Peste Dunăre, la bulgari, caru’ de fân îl iei aproape pe degeaba, adus acasă.
• Adică nu mai vrei să...
• De ce să ne complicăm, nea Dinule?

Am fost martor la un dialog asemănător, purtat de alte personaje, în alt colţ de ţară – la Iaşi. Un doctor, fost profesor universitar la medicină, are un teren taman în buricul comunei Bârnova, mai nou posesoare a atestatului de staţiune turistică. Şi aici, vecinul a renunţat la „pomana fânului”. „La nevoie – spune gospodarul moldovean – cumpăr o remorcă-două de fân, cât o să coste?” Că-i prea mare balamucul cu cositul, greblatul, întorsul, uscatul, căpiţele, stogul... Aşa că nici ’mnealui nu se mai... complică.

Scriu aceste rânduri taman în ziua în care Parlamentul ne-a cadorisit cu încă o zi liberă – 24 ianuarie. Nu spun că n-ar fi prilej de sărbătoare aniversarea „Unirii mici”, după cum şi Rusaliile se cuvin omagiate prin ne-muncă, ba chiar şi 1 mai, ziua internaţională... a muncii. Am, însă, senzaţia că românul nu se mai satură să ceară instituirea continuă de sărbătoare legală peste sărbătoare, doar-doar s-o procopsi cu încă un prilej de  meritată (?) hodină.În 1880, într-o viaţă de om (cu durata medie estimată, atunci, la 45 de ani) persoana muncea echivalentul a 11 ani calendaristici. În 2000, cu o speranţă de viaţă de 72 de ani, se munceşte în total echivalentul a 8 ani. Va să zică, 11 din 45, faţă de 8 din 72!

Deşi-i la fel de actuală, formula francezului J.L. Say, care considera că progresul omenirii este strict determinat de  factorii de producţie – munca, pământul şi capitalul (ecuaţie în care rolul de prim-factor îl deţine, cum se vede, munca), o lehamite generalizată, mai ales în spaţiul balcano-dunărean tinde să trimită la lada de gunoi a istoriei aserţiunea marxistă „munca l-a făcut pe om!” şi, în locul entuziasmelor lui Vlahuţă („În muncă e sănătatea, cinstea, puterea şi farmecul vieţii”) să instaureze negativismul lui Cioran („Munca este negaţia eternităţii”), cinismul lui Cezar Petrescu („Munca e o tristă necesitate”) ori paradoxurile cu sclipici marca Oscar Wilde („Munca este refugiul oamenilor care nu au altceva la bun de făcut”). La noi, au ajuns în admiraţie cei ce ştiu să se şupurească şi să dribleze obligaţiile unui loc de muncă. Şmecherul care n-are chef de trudă îl priveşte cu suveran dispreţ pe şomerul ce-ar vrea să muncească şi n-are unde. Pentru ei, „Munca te face liber!” nu-i zicerea optimistă şi motivantă a lui Lorenz Diefenbach, ci inscripţia mincinoasă de pe-o poartă de lagăr. Dar încă-i bine: deocamdată, 21,9% din viaţă este consacrată muncii. Procentual, de dormit se doarme ceva mai mult. Îngrijorează pe cineva faptul că, an de an, creşte  procentajul... somnului?