Mircea Radu IACOBAN

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul mi-s bolnav de dor de ducă. Mai ales în plină primăvară, virusul plecărilor, cuibărit în cine ştie ce meandre ale sufletului, se vede că atacă  centrii inerţiei. În formele acute, maladia ne azvârle dintre membranele de beton, fugărindu-ne din creastă în creastă, ca o streche blajină şi călduţă. Devenind cronic, dorul de ducă se închide într-un fund de gând, pulsând şters şi neutru până în momentul în care privirea bolnavului alunecă pe o hartă („O hartă tentează ca o femeie frumoasă” – spunea Ralea), ori peste funiile de cifre din „Mersul trenurilor”.

 Aşa se face că, tronc, într-o dimineaţă m-am urcat în „săgeata albastră” de Galaţi, numai şi numai din dor de Dunăre. Din tren: primăvara încearcă să acopere ceea ce-i urât, fetid, dezagreabil, punând cataplasme de culoare proaspătă şi pură: verde, mult verde, stropit cu spuma albă a florilor de porumbe şi spuzit de galbenul păpădiilor.

De altfel, din pată de contrast în marea cea verde, galbenul tinde să schimbe echilibrul coloristic strămoşesc, năpădind colinele Moldovei cu nesfârşitele întinderi de rapiţă în floare. Cultură comodă: nu se prăşeşte, nu se ierbicidează, o semeni şi-o culegi, atât. Ce se mai vede din tren? Mormanele de gunoaie. Greu de priceput de unde şi de ce atracţia exercitată de vecinătatea căii ferate; în loc să le ducă în cine ştie ce râpă ascunsă (că până la gropile ecologice... ehe!) sătenii le depun cu încăpăţânare în preajma terasamentelor – pretutindeni, de la Chitila până, iată, la Tecuci ori Barboşi. Apoi, defilarea continuă a fantomelor altui veac ceferistic: magaziile de mărfuri din fostele gări (retrogradate la condiţia modestă de „haltă de mişcare”); ne mai existând... mărfuri, nu-şi află nici o întrebuinţare, urâţind un peisaj şi aşa suferind.

Ici-colo, arătările scheletice ale fostelor staţii de pompare a apei. Cum locomotivele de azi nu mai suferă de sete, din vechile construcţii s-a furat tot ce era de furat (ba şi mai mult decât atât). Parcă-s cuiburi de stafii din thriller-uri încă ne-născute! Mai vedem, din tren, ilustrată din belşug scuza „nu-s bani, rămâne pe altădată”. Gara ultra-modernă a Galaţilor are taman primele linii ascunse pudic cu garduri metalice: lucrarea se va termina... cândva. Pentru electrificarea secţiei Tecuci-Barboşi, aproape sută la sută încheiată, nu se găseşte mizilicul de sumă (comparativ cu ceea ce s-a investit) care s-o facă funcţională.

Pe aceeaşi rută descoperi emoţionante relicve ceferistice: câte o gară are semnalizare-centralizare-bloc, pentru ca pe următoarea s-o vezi rămasă la stadiul macazurilor cu lămpaş şi „bombă” şi al semaforului cu braţe, ca pe vremea lui Papură Vodă. Pe varianta de şosea care, între Bârlad şi Tecuci, s-a construit spre evitarea barierelor, dorm oile. Totu-i gata „la cheie”, s-au trasat şi marcajele pe asfalt, dar nu-s bani pentru ultimii... 15 metri! Şi asta de ani de zile! Monumentala gară fluvială gălăţeană, mândrie a Dunării de jos, e pustie, tristă şi nefuncţională. NAVROM-ul nu mai poate susţine navigaţia de pasageri, la Galaţi nu mai vine, şi nu mai pleacă vreun vapor, s-a suspendat de mult până şi popularul „pasager” Galaţi-Brăila! Singura bucurie a zilei pe faleză: au înflorit castanii... La întoarcere, înghesuitul şi incomodul compartiment de clasa I-a al „săgeţii” se animă vulcanic: urcă doi (probabil) ceferişti ieşiţi din tură. Conductorul îi cunoaşte şi-i salută amical (atât). Cei doi îşi continuă discuţia începută pe peron: „nu cred, mă, du-te-n  (aia) mea!” Celălalt ripostează: „să-mi sugi...” (cer scuze cititorilor, dar asta era discuţia purtată cu sonorul la maximum).

Noii veniţi deschid cutii de bere. Râgâie şi se amuză. Unul s-a instalat cu picioarele pe canapeaua de vizavi (tot vagonul e gol, la clasa I-a sunt aceleaşi scăunele incomode ca la a II-a, dar ceferistul nu poate râgâi decât la first class!). După care, încep convorbirile la telefonul mobil: „Bă, animalule, tot beat eşti? Hi, hi!” Animalul, probabil, i-a întors-o înţepat, aşa că se alege cu o înjurătură: „ia mai du-te-n...!!” La fiecare frânare, cutiile goale de bere, azvârlite pe podea, se rostogolesc până-n capătul compartimentului, la demaraj, revin gălăgioase la loc. Ceferistul îmbrăcat în trening râgâie sonor. Celălalt îşi dă cu părerea: „cred că de la micii ăia!”