Mircea Radu IACOBAN

„Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt / Şi-n cele ce mâine vor râde la soare...” etc.etc. Până acum, se considera că ieşeanul George Lesnea deţine recordul absolut în materie de odă umilă şi deşănţat gâlgâitoare închinată măreţiei PCR – deşi strofele pot fi citite şi-n altă cheie: partidul chiar era băgat în toate cele, de unde şi omnipotenţa dictaturii ceauşiste. Desigur, nu pe ironie subtilă a mizat poetul-tipograf; deţinerea recordului linguşelii trombonistice a făcut ca, mai ales generaţia tânără, să-l ştie pe Lesnea doar sub eticheta „ăla cu partidul e-n toate”, ignorându-se ansamblul unei opere poetice onorabile, în care se cuvin incluse şi excepţionalele traduceri din Esenin, Lermontov, Puşkin.

Iată că şi acest firav temei al pseudo-notorietăţii postume îi este primejduit: recente dezvăluiri publicate în presă (vezi „Cultura” din 14/15 aprilie) demonstrează că adevăratul deţinător al chitanţei cu nr. 1 trebuie considerat altcineva, fie şi numai pentru faptul că balada-odă deşănţat omagială a fost publicată în 1948, în vreme ce Lesnea, pierzând startul, a prins rând la tipar abia în 1960. „Cine alungă mârşavii duşmani / boieri, industriaşi şi chiaburani / Cine ridică din popor, de jos / pe omul priceput şi curajos? / Cine şi-a dat cei mai buni copii / Morţi pentru fericirea celor vii? / Un strigăt repetat izbeşte zidul / ca un ecou înflăcărat: Partidul!” etc. etc. etc.

Cine credeţi că-i autorul baladei? Nimeni altul decât fostul academician, fostul senator, fostul Preşedinte de onoare al Uniunii scriitorilor după revoluţie, unul dintre cele mai erudite spirite ale literaturii noastre, senior al culturii române, comentator şi teoretician al poeziei, traducător al lui Faust - Şt. Augustin Doinaş! Iar poezia din care am citat nu-i deloc singura; au fost publicate destule, toate de acelaşi calibru ideatic, dar şi cu remarcabile oaze de rafinament al scriiturii.

Povestea în sine este destul de complicată; a avut circulaţie orală în lumea scriitoricească, au apărut ceva aluzii prin gazete, a fost confirmată cu jumătate de gură de însuşi Doinaş, dar abia cercetările recente datorate lui G. Neagoe o detaliază şi o susţin cu necesara argumentare documentară. Doinaş (Şt. Popa, pe numele adevărat), tânăr absolvent de facultate, era profesor într-un sat bănăţean. Provenit dintr-o familie de chiaburi, se pare că nu prea avea şanse de afirmare şi ascensiune, câtă vreme dosarul devenise argumentul hotărâtor. Şi atunci, pune la cale o mascaradă: scrie versuri pentru un elev de liceu, care le publică sub numele lui – Ion Motoarcă. Alarmă în redacţiile publicaţiilor literare: s-a ivit un talent neobişnuit, foarte tânăr (chiar mai tânăr decât avea să apară, peste ani, la debut, Labiş). Motoarcă este publicat cu onorant entuziasm redacţional, versurile forjate de Doinaş (unele anticipând metrica din „Mistreţul cu colţi de argint”...) arată, formal, onorabil, dar mai departe... Motoarcă, acum student la chimie, depăşise stadiul de tânără speranţă şi figura printre poeţii români de mare perspectivă (n-a scris în viaţa lui un vers!). Oricâte explicaţii s-ar putea afla pentru gestul lui Doinaş (pariu, farsă, ripostă „a la manière de”) există un amănunt care aruncă totul în derizoriu şi lamentabil: onorariile lui Motoarcă îi reveneau lui Doinaş, inclusiv premiile consistente ale concursurilor literare. În 1950, Motoarcă (adică, de fapt, Doinaş) obţine locul I într-un concurs organizat la Cluj. Banii îi încasează fără să clipească Doinaş (20.000 lei, într-o vreme în care salariul mediu era de circa 500 lei).

Pe măsura impunerii ca scriitor, bietul Motoarcă devenea tot mai incomod şi mai vulnerabil, nefiind în stare să susţină cea mai banală discuţie pe teme literare. Trebuia, musai, retras cumva. Doinaş pune la cale alt scenariu, din care urma să iasă şifonat inamicul său personal A.E. Baconsky. (Citez dintr-un poem de Baconsky: „Trece-o zi, mai trece înc-o zi / Se ascute lupta între clase / Iar chiaburii se arat-a fi / Elemente tot mai duşmănoase” Sic!) Chipurile, Motoarcă n-a putut fi de acord cu sugestiile redacţionale oferite de Baconsky şi, motivând că „n-are de gând să primească lecţii de la un poet mai puţin înzestrat ca el”, se retrage... din literatură. Ce comedie! Toate ipotezele menite să explice comportamentul lui Doinaş au fost până acum invocate – mai puţin buna credinţă (în ceea ce scria). Nu-i de ignorat: era foarte tânăr, vremurile, tulburi, comunismul românesc încă nu-şi dăduse total arama pe faţă, mai exista speranţă, stăruia confuzie, propaganda lucra cu motoarele în plin... Oricare ar fi explicaţia, nu-mi va putea clinti un milimetru din respectul ce i-l port intelectualului Doinaş. Întâi de toate, opera contează. Jos pălăria!

 ... Şi uite-aşa l-a pierdut literatura română pe marele poet Motoarcă!