Cătălin MIHULEAC

Am şi eu o rană cu caracter patriotic, care nu dă semne să se închidă, poate şi pentru că nu nimeresc alifia potrivită. Dar să vă povestesc despre rana mea. Noi, românii, ne mândrim cu o mârlănie incontestabilă, personificată la tot pasul, de la micul ţopârlan care umple trotuarul cu scuipaţi scabros lucitori şi cu pachete goale de ţigări, până la reprezentanţii din fruntea ţării, care, ştim cu toţii... Însă, cu toate că recunoaştem că mârlănia noastră este monumentală, nu avem, nici măcar în capitala ţării, un monument al mârlăniei, turnat în marmură şi bronz. Ne fălim cu sute de monumente ale ostaşului necunoscut – care a ajuns celebru de necunoscut ce este – avem ca mijloace fixe o grămadă de alte statui ale aviatorului, plugarului şi tanchistului, nu lipsesc mausoleele mândre ale independenţei, la Iaşi avem chiar un grup statuar zis şi al „bucuşoarelor”... Ne lipseşte însă o sculptură grandioasă, care să imortalizeze proasta noastră creştere ca neam. Să nu te doară, ca bun român, adânc de tot, în străfundurile inimii? Aceasta este rana mea.

Mârlănia noastră şi-a umplut traista cu lauri, ea fiind apreciată până în cele mai ascunse cotloane ale planetei. Dăm lumii recordmeni ai scărpinatului în nas şi inegalabili cotonogari ai aleselor inimii (unul dintre ei este chiar gimnasticul campion Drăgulescu), ne mândrim cu un fost preşedinte care a răcnit „măi animalule!”, după care a sărit să-l articuleze pe animal, în egală măsură cu un actual preşedinte, care s-a luat de piept cu „găozari” şi cu „ţigănci împuţite”. Dar, în ciuda acestor premise istorice de necontestat, copiii noştri sunt totuşi în imposibilitatea de a depune flori proaspete, în muzică de fanfară, la Monumentul Mârlanului, de Ziua Mârlanului. Să nu te doară, ca bun român?

Orice amânare a ridicării acestui atât de necesar monument nu face decât să crească tensiunea frustrării din rândul poporului. Este oare nevoie de o grevă generală, pentru a se clădi Monumentul Mârlanului? Este oare nevoie de mişcări de stradă, pentru a fi cinstită cum se cuvine această mândrie naţională?

Este inacceptabil să se invoce, drept scuză, criza financiară mondială. Să fim realişti: nu cred că cinstirea mârlăniei ar produce cine ştie ce găuri de calibru în bugetul ţării. Mai la obiect spus, cu siguranţă că întreţinerea de la buget a unor mârlani notorii ne costă azi de sute de ori mai mult decât un atât de necesar monument al mârlanului, fie el şi necunoscut, ca să nu iasă invidii.