Mircea Radu IACOBAN

Mă aflu la volan, într-un cartier ieşean. Circulaţie lejeră. Stradă cu patru benzi. Merg pe cea de lângă ax, străduindu-mă să nu depăşesc fatidica cifră de 50 km. la oră. Din spate, cineva claxonează insistent. Cum nu văd nici un motiv să-mi fie avertismentul adresat, îmi vă de drum. Până la primul stop: roşu. Acolo se instalează lângă mine, pe cealaltă bandă, un băietan tuns zero care mă priveşte cu milă de la înălţimea unui 4x4 nichelat şi şamponat. Îmi face semn să cobor fereastra. Mă execut.

• Moşule, fii atent la mine cât suntem încă pe pace. Dacă ţii să dormi cu 50 la oră, treci pe prima bandă.
• Păi, viteza în oraş...
• Ascultă-mă, molie, e dreptul meu să calc legea. Dacă vreau să merg cu o sută la oră, merg cu suta, pe riscul meu. Încă n-ai priceput că e libertate, bă, comunistule? Îmi încalci drepturile, mumie la volan!

Am scăpat doar cu atât, fiindcă am schimbat ascultător banda şi mi-am văzut de drum. Dac-aş fi fost la Craiova, polul nesimţirii româneşti şi al justiţiei chioare, probabil că mă alegeam şi cu un scuipat. Ori, mai ştii (în patria lui Covei e posibil orice!) te pomeneşti că încasam şi o cotonogeală.

 De altfel, sunt sigur că derbedeul din Bănie care l-a ucis pe nefericitul bătrân, bumbăcindu-l pe trecerea de pietoni a gândit la fel: e dreptul lui să nu acorde prioritate, trăim într-o ţară liberă, cine nu riscă, nu câştigă. Fără contribuţia determinantă a presei, justiţia olteană l-ar fi scos, probabil, basma curată! Valul de violenţă tâmpă ce s-a prăvălit peste România mă tem că are repercusiuni mai complicate şi mai adânci. Le-a identificat, încă din antichitate, Cicero: „Niciodată nu s-a produs într-o cetate liberă vreo violenţă între cetăţeni care să nu fi fost îndreptată contra statului.” Indirect, desigur; se compromite ideea statului de drept şi, în cazul nostru, ideea de europenitate, se alterează percepţia specificului naţional (român = infractor), se înceţoşează perspectivele. Andrei Pleşu vede aceste perspective cât se poate de în negru: „Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. Relaţiile, pilele, bacşişul, vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partide şi la conturile personale.

Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultură, de muzica proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere.”  O singură obiecţie la adresa acestui text amar – de ce-i proiectat în viitorul al II-lea, câtă vreme presupusele predicţii nu-s altceva decât evidente constatări izvorâte din examinarea stărilor de fapt actuale? Nu viitorul rânjeşte ameninţător românilor, ci chiar prezentul (de altfel, Pleşu observă pe bună dreptate că „fundalul a şi ocupat avanscena”). A trecut pe locul al II-lea violenţa latentă din cartierele mărginaşe, defulată exploziv în tribuna stadionului, pentru a prelua prim-planul mârlănia agresivă a odraslelor de bani gata, la care se adaugă infracţionalitatea tradiţională a grupărilor minoritare din viloaiele cu turnuleţe.

Citesc declaraţia unei locuitoare din Iţcani şi nu-mi vine să-i dau crezare, pentru că am copilărit în acest cartier cu oameni muncitori, aşezaţi şi respectuoşi, unde, în parc, cânta fanfara CFR-ului, gara curată-pahar avea sală de cinema şi nici vorbă să se petreacă în respectivul perimetru (şi-n oricare altul) golăniile de acum. („Seara, încui uşa şi nu mai ies din casă. Când latră câinii, mă uit pe după perdele, să văd ce se petrece. Nu am curaj să ies afară. Cândva, în cartier erau oameni cumsecade şi aveam linişte. Mi-e dor de acele vremuri”.) Reportajul publicat de „Monitorul” este teribil de trist şi întrutotul revoltător. Sigur că rezolvarea nu stă doar în coerciţie, ci mai ales în educaţie. Numai că, din păcate, în stadiul în care ne aflăm, rolul principal revine Poliţiei, Procuraturii, Justiţiei, fiindcă nu poţi ţine ore de dans şi bune maniere celui ce tocmai îţi dă cu bâta-n cap Şi nici să întorci mereu, creştineşte, obrazul celălalt. Dacă cei însărcinaţi cu vegherea respectării legilor nu-şi iau misia în serios şi, mai ales, dacă nu izbutim întronarea cinstei depline în prestaţia acestor organe vitale pentru starea naţiunii, ajungem (dacă n-am şi ajuns) oaia neagră a Europei.