Mircea Radu IACOBAN

Recunosc: n-am citit cu atenţie atât de încordată scrierile lui Patapievici şi nici nu le-am acordat chiar atenţia cu care le onorează Theodor Codreanu în adevăratele studii publicate într-un serial încă în desfăşurare.

 Mai întâi, fiindcă a citi din obligaţie, fără plăcerea reală a lecturii, e nu numai plicticos, ci, în cazul Patapievici şi incomod, câtă vreme rar afli idei majore cu care să fii de acord până la capăt. Dacă nu chiar niciodată... Codreanu s-a înhămat la o trudă similară cu a cincea muncă a lui Heracles şi o face cu seriozitatea-i cunoscută. Mai era, oare, nevoie? Era, fiindcă una-i citatul în sine, oricât de elocvent, alta-i analiza lui minuţioasă, atentă şi doctă, cu unelte din panoplia filosofiei, sociologiei, etnografiei, istoriografiei, logicii etc., pe care autorul cercetării intitulate „Cazul Patapievici” le mânuieşte dezinvolt, cu rezultate dezarmant de... convingătoare.

Sigur, oricine are dreptul la o opinie, oricât de chisnovată şi deranjantă – în consecinţă, nu-i putem reproşa lui Patapievici viziunea catastrofică pe care o are faţă de români şi România. Au scris şi alţii fraze amare, strofe acuzatoare – Caragiale, Eminescu, Cantemir, Cioran, Drăghicescu, Rădulescu-Motru, Goma ş.a. – dar nu cu dispreţ suveran şi ciocoiesc faţă de naţia căreia îi aparţin. Iar Patapievici este directorul Institutului Cultural Român, for a cărui misie este tocmai promovarea imaginii României şi, implicit, a românilor, în lume! Aici sălăşluieşte o incompatibilitate strigătoare la cer şi, fără îndoială, constituie una dintre bilele negre trecute în contul celor ce-l patronează.

De-a lungul anilor, în această rubrică am citat ades, cu jena cuvenită, imprecaţiile adresate românilor de directorul ICR (scuza scoaterii din context este irelevantă: re-insertate, sună şi mai rău!) Iată şi alte câteva ziceri marca Patapievici: „România va evolua numai în măsura în care poporul, misera plebis, nu va mai avea acces direct la decizie.” O pledoarie, deci, pentru votul cenzitar. Atunci, fusese ales de două ori Iliescu. Acum, după ce tot de două ori a fost ales Băsescu, nici o vorbuliţă despre votul cenzitar! Dimpotrivă: poporul (nu mai este „misera plebis”!) a hotărât, este voia poporului! Biserica românilor, în viziunea lui Patapievici: „o instituţie profană, care, din raţiuni folclorice, e deservită de funcţionari îmbrăcaţi în costume speciale.” Iar „interioarele lăcaşurilor de cult stau sub semnul kitsch-ului” (Voroneţ, Putna...?) România: o minciună între naţiunile Europei: „trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni care este România!” Românii: „un popor cu substanţa tarată (...) ies în stradă şi nu văd oameni normali. Ca într-un coşmar, aproape toţi cei pe care îi întâlnesc se bâţâie, îşi bâţâie ochii, dau din picioare ca apucaţii, înjură, se zdrelesc între ei cu plăcere, vorbesc schimonosit, rostesc idioţenii (...) Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei – o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării...”

 Desigur, există câteva excepţii: „Aici, la Bucureşti, suntem o mână de lucizi înecată într-un hârdău de Fecale  Spulberând Nestinsă putoare” (majusculele sugerează, evident, sursa mizeriei). Despre limba noastră: „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să o mai vorbim (...) sau să o folosim numai pentru înjurături.” Istorie, românii n-au. Totul nu-i decât o invenţie a cronicarilor şi a istoricilor „de aceeaşi teapă”. De-a lungul anilor, am stat cu gura căscat şi toţi s-au urinat în gura noastră: „Apoi ne-au urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa de temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urinat ruşii, care, timp de un secol, şi-au încrucişat jetul cu turcii...” Şi aşa mai departe.

    Asta-i viziunea despre români a directorului Institutului Cultural Român!