Mircea Radu IACOBAN

Scena din faţa Prefecturii mi-a făcut pur şi simplu milă: vreo două-trei sute de ceferişti protestau împotriva (probabil) disponibilizărilor de la calea ferată. Purtau uniformele albastre de care nu voiau să se despartă şi suflau cu nădejde în fluierele cu care, până nu de mult, dădeau plecarea trenurilor.

 N-am găsit, în besacteaua cu sentimente, nimic mai potrivit decât mila – poate fiindcă-s fiu de ceferist şi am copilărit printre locomotive şi vagoane. În vremea aceea, ceferiştii încă mai erau consideraţi a doua armată a ţării – în primul rând datorită disciplinei şi seriozităţii în profesie. Cei care lucrau la CFR erau rânduiţi printre oamenii de nădejde ai târgului, iar dacă mai purtau şi şapcă roşie, precum taică-meu, impiegat de mişcare, se includeau fără doar şi poate între notabilităţile urbei.

Iată-i acum, în uniformele lor ponosite de prea lungă purtare (funcţionarilor de la Consilii li se dau, periodic, bani pentru înnoirea garderobei; feroviarii au primit vreodată?), fluierând... a pagubă, fiindcă nici o prefectură, oricât ar vrea, n-are cum să întoarcă timpul înapoi şi să redea căilor ferate române prestigiul, utilitatea şi importanţa de odinioară... Eram acolo cu un prieten cam acru de felul lui, defetist şi panicard. De la el am auzit cugetări de tipul „până la urmă, toate revoluţiile ilustrează zicerea <ridică-te tu, ca să mă aşez eu >”, ori „partidele nu-s altceva decât societăţi pe acţiuni camuflate” ş.m.a. Simţindu-mi oarece emoţie, a considerat că-i cazul să intervină, brutal cum îi e felul: „Să nu-ţi fie milă! Calea ferată a rămas cea mai neperformantă întreprindere românească, trenurile merg cu viteza medie a birjelor, garniturile sunt răpănoase, naşii îşi căptuşesc buzunarul...”

Numai că fluieraşii din faţa Prefecturii nu erau altceva decât bieţi urmaşi ai acarului Păun, prea puţin ori deloc vinovaţi că s-a ajuns unde s-a ajuns, că reţeaua feroviară este cronic subfinanţată, că, atunci când erau ceva bani, i-a sfeterisit al de Nicolaiciuc, iar când, la vreme de criză, nu-s, bugetul Ministerului e generos doar cu înţepenitele autostrăzi. Şi că, mai ales, mărfurile mici şi mijlocii ocolesc de mult drumul de fier: avem-n-avem şosele, camioanele au luat faţa CFR-ului. Ar fi, însă, şi destule alte pricini pentru care recurgerea la milă nu se justifică.

 Dacă Cioran spunea cu asprime „Mila este forma patologică a cunoaşterii intuitive”, părintele Justin Pârvu o vede cu totul altfel: „Mila este latura cea mai frumoasă a dragostei, mila este dragostea activă şi nu contemplativă.” S-ar părea că are destulă dreptate, fie şi pentru faptul că englezii aduc până în pragul sinonimiei „mila” cu bunătatea, dragostea, bunăvoinţa, compasiunea, dar şi cu mizeria (wretchedness), sărăcia, jalea. Cheia rămânând, desigur, raportul dintre activ şi contemplativ. Există credinţa potrivit căreia mila nici n-ar fi un sentiment omenesc: ea a fost insuflată (şi nu inspirată) de Creator: „Mila nu poate fi obţinută prin educaţie, ea este un caracter pe care omul îl obţine prin naşterea lui”. Nu puţini sunt cei care disting o conotaţie negativă a milei („nu pot simţi milă pentru un om pe care îl respect” – teză cu care nu-s deloc de acord!), precum şi o motivaţie ce include anume culpabilitate: „vina de a fi mai răsfăţaţi de soartă decât ei”. Pentru ca La Rochefoucauld să vadă şi o utilitate practică, egoistă, a milei: „Ajutăm pe alţii pentru ca ei să ne ajute în împrejurări asemănătoare.” Dacă mai adăugăm şi vecinătatea de sensuri cu empatia, ce presupune identificarea afectivă cu subiectul milei, complicăm în exces chestiunea, lăsându-i pe ceferişti să tot fluiere în van la Prefectură. Mult mai simplu este să ne întoarcem la proverbe şi zicători, fiindcă înţelepciunea din bătrâni  poate fi mai productivă decât desluşirile etajate din dicţionare.

Românul spune: „Cine râvneşte la milă, moare flămând.” Iar cei ce tot plâng de milă „ţărişoarei” pentru mizeria din ea, ar face mai bine să pună mâna pe mătură şi să-şi grijească barem colţişorul în care răsuflă. Nu văd, însă, ce le-ar rămâne de făcut ceferiştilor disponibilizaţi, cărora mila noastră nu le foloseşte şi nici nu-i onorează. Să-şi ia viaţa de la capăt? Uşor de zis!