Mircea Radu IACOBAN

Semnalez cu justificat interes apariţia în „Adevărul” a articolului „Limba română în criză”, semnat de Andrei Pleşu. Din două motive: mai întâi, o voce autorizată şi de real prestigiu intelectual se ridică, în sfârşit, în apărarea bietei limbi române, din ce în ce mai agresată de incultura propriilor vorbitori, şi apoi fiindcă am o confirmare că strădaniile acestei rubrici de a plivi incorectitudinile şi neglijenţele în exprimare nu-s singulare şi nici de tot inutile.

 La vreme de criză economică ( să n-o mai amintim şi pe cea morală!) Pleşu desluşeşte, pe bună dreptate, şi semnele unei crize ce primejduieşte sănătatea limbii strămoşeşti. Numai că tot românul de consideră dator să ţină piept, într-un fel sau altul, crizei financiare ce-i atinge interesele şi buzunarul, criza limbii fiind lăsată pur şi simplu în voia soartei... După ce constată că „limba română trece printr-o lungă şi grea suferinţă (...) La toate nivelurile se vorbeşte prost româneşte, se folosesc termeni improprii, se fac greşeli penibile de gramatică, se mută delirant accentele de pe o silabă pe alta, se construiesc propoziţii şi fraze tălâmbe, se rosteşte rudimentar, se intonează precipitat, şleampăt, răstit”, Andrei Pleşu recomandă „cu disperare” cărţile lui Al. Graur tipărite la „Humanitas”: „Capcanele limbii române”, „Mic tratat de ortografie” şi „Dicţionar al greşelilor de limbă”. Nici vorbă că-s lucrări ce s-ar cuveni barem răsfoite de tot românul. După cum la fel de evidentă este necesitatea, menţionată în articol, implicării instituţiilor „impozante”, cum ar fi Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau Academia.

Am, însă, convingerea că nici cărţile lui Graur, nici toate academiile care funcţionează în spaţiul mioritic la un loc, n-au forţa dregerii stricăciunilor încuibate în limbă. Şi badea Gheorghe, şi ministrul cutare, nu de reglementările academice vor ţine seama, ci vor imita cu maximă cuminţenie şi obedienţă vorbirea „etalon” de la radio şi tv. De  altfel, multe dintre păcatele lingvistice enumerate de Pleşu tocmai acolo îşi au originea – în lipsa de cultură şi-n nesupravegherea prestaţiilor de la radio şi televiziuni.

 Să luăm un singur exemplu, spre a răspunde cumva nedumeririi lui Pleşu, care scrie cu legitimă indignare: „Numele proprii sunt pocite sistematic, prin mutarea accentului în poziţii barbare (...) sau prin înlocuirea diftongilor cu hiat: Funeriu (trei silabe) se pronunţă în patru silabe (Fu-ne-ri-u). La fel Ciubotariu, Pascariu etc. Pe când Nechifor Coţ-ca-ri-ul?” Mă îndoiesc că autorul articolului din „Adevărul” ascultă transmisiile sportive; dacă ar face-o, şi-ar da seama că taman acolo susură izvorul limbii pocite. Şi datorită largii audienţe a acestui gen de emisiuni, toate inovaţiile „tălâmbe” sunt preluate aproape instantaneu în vorbirea naţiei, convinsă că radioul ar fi profesorul ce niciodată nu greşeşte. Aş! Mutarea idioată a accentului în cazul numelor proprii tot acolo s-a pritocit. Colegul (de atunci) şi prietenul (din totdeauna) Cristian Ţopescu, într-o transmisie de pe la Baia Mare, a pronunţat pentru întâia oară un astfel de nume cu o silabă în plus: Ro-ta-ri-u în loc de Ro-ta-riu. I-am telefonat degrabă şi l-am întrebat de ce... şi cum. Iată-i răspunsul: fotbalistul cu pricina l-a asigurat că aşa îşi spun ai lui, iar numele de familie fiind... proprii, le utilizează fiecare după cum crede de cuviinţă.

Or fi ele proprii numele... proprii, numai că ele vin de departe, dintr-o lungă istorie, pe parcursul căreia au izbutit cu greu să-şi păstreze făptura nealterată. Iar acum vii dumneata, urmaş cârcotaş şi ridicol, să te dai inovator fiindcă accentul modificat pare a da numelui o sonoritate... mai puţin plebee! Tot radioul a inventat şi de acolo s-a preluat cretinul „ca ŞI”. L-am auzit, de curând şi pe unul ce se consideră dascăl al naţiei, ex-ministrul Mircea Miclea, spunând de câteva ori „eu, ca ŞI profesor”. Bravo, ne culturalizează inculţii! Radioul, prin băieţii lipsiţi de instinct lingvistic (nu-s toţi  chiar repetenţi în materie, dar nici nu-s puşi la colţ nechemaţii) sunt pe cale să ne procopsească mintenaş cu o altă tâmpenie: înlocuirea obligatorie a lui „de” cu „de către”. Preluată imediat şi generalizată epidemic, trăsnaia devine normă. Vorba lui Homer: „După cum vor fi vorbele pe care le vei spune, tot aşa vor fi şi cele pe care le vei auzi.”