Mircea Radu IACOBAN

Dacă ne luăm după ziare şi după noua rafală de texte postate din belşug pe internet, Eminescu a fost asasinat, Labiş a fost asasinat, Marin Preda a fost asasinat (şi nici sussemnatul nu se simte prea bine). Să fie vorba despre simpla foame gazetărească de senzaţional, de încercarea unor condeieri dornici să se impună cât de cât şi cum s-o putea atenţiei generale? N-aş crede că-i doar irepresibilă dorinţă de ţâşnire din anonimat, câtă vreme printre susţinătorii tezei uciderii cu premeditare se numără şi cercetători serioşi (N. Georgescu, de pildă), cunoscuţi şi chiar preţuiţi pentru acurateţea şi amănunţimea exactă a investigaţiilor în perimetrul istoriei literare. Nici banale pusee ale maladiei denumită „hipergrafie”, manifestată prin „dorinţa compulsivă de a scrie”, n-aş crede să fie. Atunci, ce-i mână pe ei în luptă? Ipoteză: cum s-a dus vremea marelui interes pentru mărunţişuri din care un Aug.Z.N. Pop extrăgea subiecte la nesfârşit şi cum sintezele monumentale nu-s la îndemâna oricui, ce-i rămâne de făcut condeierului dornic să stârnească vâlvă  altceva decât să... ucidă? N-ar avea cine ştie ce răsunet un policier denunţând asasinarea lui Ion Păun Pincio, ori a lui Haralambie Ţugui, odihnească în pace – când, însă, vine vorba despre Eminescu, naţia tresare, ciuleşte urechile şi autorele este miluit cu râvnitul spor de interes public.

Ultimul număr al revistei „Contemporanul” reproduce un poster comemorativ intitulat ritos „2009 – 120 de ani de la asasinarea lui Mihai Eminescu”. De unde se vede că a dispărut orice fir de îndoială. Nu mai este vorba despre o ipoteză, e clar şi adjudecat: infami de teapa lui Maiorescu au curmat cu premeditare zilele poetului! Examinând una câte una aşa zisele probe, nici un tribunal de pe mapamond n-ar cuteza să încerce şi să reţină cea mai vagă impresie c-ar exista temeiuri pentru luarea acuzei în serios. Pentru eventualul avocat al apărării, demontarea eşafodajului advers, înfiripat din biete „probe” nici măcar circumstanţiale, ar fi floare la ureche, fiindcă nu pe dovezi îşi construieşte acuzarea rechizitoriul, ci pe concluzii trase... din lipsa dovezilor! De pildă: doamna Vautier nu menţionează în memoriile publicate la Paris (1909) că Eminescu ar fi ameninţat-o cu pistolul - aşa că scena ameninţării este fără îndoială inventată de odioşii complotişti. Dacă, Doamne fereşte, madam Vautier n-a menţionat nici eclipsa de lună din săptămâna Paştelui, asta să însemne că fenomenul ceresc n-a avut loc? Ţin şi eu un jurnal personal, notez ceea ce socot că merită, cu subiectivismul adiacent; dacă nu scriu că-n ziua respectivă a bătut Rapidul, peste veac va putea fi contestat palmaresul giuleştenilor fiindcă Iacoban le-a ignorat izbânda?

 Cum nu se găseşte vreo menţiune documentară, cum se trag răspicat concluzii catastrofice, de parcă faptul că milioane de locuitori ai globului n-ar certificate de naştere ar dovedi... ne-naşterea respectivilor! Un alt argument, cam de acelaşi calibru, îl constituie citarea scrisorilor în care Eminescu se declară sănătos tun (iar complotiştii i-ar fi inventat boala). Aş zice dimpotrivă, că poate fi semn al alienării (care bolnav cu mintea rătăcită nu spune că-i sănătos?) când, după atâtea spitalizări în ţară şi-n străinătate, te declari „internat ca alienat, deşi n-am fost niciodată”. Autorii rechizitoriului îşi aşează fără pic de îngrijorare propriile scenarii pe post de adevăr incontestabil. De unde vor fi aflat că Eminescu s-a dus la Capşa „în speranţa de a semnala abuzurile guvernului” diplomaţilor occidentali? Dar dacă a intrat să cumpere ţigări, să tragă cu pistolul în Dumnezeu, să-l întâlnească pe Ocăşanu (care ar fi mizerabil spion austro-ungar, fiindcă numele îi vine de la ochi, adică, trage cu ochiul!!)? Hai, că-i de râsul curcilor! Tot în baza lipsei probelor se concluzionează fără nici o reţinere că poetul n-a suferit de lues: „Analiza microscopică a creierului ar fi dovedit că nu suferea de sifilis.” Cum se ştie, doctorul Marinescu n-a mai examinat şi creierul, deci, evident, nici vorbă... că Eminescu a suferit de lues!

Pe actul de deces al poetului nu apar semnăturile membrilor de familie – deci, este vorba de un act fals. O simplă cercetare a legislaţiei epocii ar fi arătat că actul constatator al decesului... n-avea voie să fie semnat de membri ai familiei. Şi tot aşa înainte, până la ridicola întrebare chintesenţă a acuzelor: „De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala lui activitate a fost de ziarist?” Simplu: pentru că Eminescu a fost, este şi, probabil, va rămâne, cel mai mare poet al românilor. De aia.