Cătălin MIHULEAC

Prin natura ei de a dezvălui ceea ce găseşte după ce cotrobăie prin vechi şi urât mirositoare documente, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – celebrul „Cenesease” - este principala instituţie de stricat calitatea somnului din România. Cei ce se ştiu cu muscoiul pe căciulă – şi mulţi se ştiu – au câte un coşmar garantat pe noapte, chinuiţi de întrebarea:

- Mâine va veni şi vremea mea să fiu dat în vileag? Dacă nu mâine, poimâine?

Recent, această secţie de îmbuteliere şi livrare a coşmarurilor a făcut public faptul că poetul Lucian Vasiliu, fost director timp de 15 ani al Muzeului Literaturii Române Moldova, a avut un angajament scris cu Securitatea. Mă rog, e plină lumea literară şi presa de inşi ca el, aşa că n-o să insistăm. Despre cu totul altceva vreau să vorbesc azi. Despre felul cum mariajul cu Securitatea deformează comportamentul social al turnătorilor, îmbolnăvindu-i de bănuieli care le otrăvesc circuitele creieraşului.

În urmă cu nişte ani, vreo şase, am scris în ziar un articol nevinovat, intitulat „Veveriţe”, despre Muzeul Literaturii, aflat în perimetrul Căşii Pogor. Cum hrubele reci de acolo, vechi de cinci secole plus TVA, fuseseră convertite în cramă, am presupus că Pogor ăsta trebuie să fi fost, la viaţa lui, un mare cârciumar. După această glumă nu foarte reuşită, am trecut la nişte căsuţe, pe care o mână sensibilă şi alcoolică le aşezase în copacii din curtea muzeului, pentru ca veveriţele să aibă nişte sălaşe ale lor, unde să doarmă în pace, să primească musafiri şi să-şi ocrotească familiile.

Salutând această izbândă edilitară, am adăugat că micile apartamente din copaci în mod sigur vor fi repartizate veveriţelor cu pile, nicidecum celor necăjite, cu un standard de viaţă scăzut şi mai puţin fâşneţe.

N-am ştiut în ce mă bag. Trăgând concluzia, din scrierea mea nevinovată, că fac aluzie la combinaţiile din instituţia pe care o conducea, poetului Vasiliu i-au sărit nervii ca mingile de tenis, izbindu-se de pereţii reci ai hrubelor transformate în cârciumă. Totuşi, nu mi-a dat o replică la gazetă, cum aş fi meritat, ci a copiat articolul în câteva zeci de exemplare, a colorat cu carioca pasajele considerate de el cu gând ascuns, şi l-a distribuit cunoscuţilor noştri comuni, punctând natura mea ticăloasă.

M-a luat şi pe mine la bani mărunţi, în particular. Geaba i-am replicat că nicăieri, în compunerea mea, nu-i apărea numele, şi că am scris despre asta din prostie, fără să-l am ca ţintă, fiindcă trăiesc din ceea ce public la gazetă, şi nu întotdeauna am subiecte de înaltă clasă. Nu l-am convins, dar i-am pus suspiciunile pe seama firii sale de poet. Din câte se povesteşte, nici Eminescu nu era altfel.

Abia acum, când Ceneseaseul l-a dat fără să clipească pe poet la gazetă, îmi dau seama cum Securitatea deforma caracterele. Iar caracterele deformate au rămas.