Mircea Radu IACOBAN

Cădirile rămân. Vechile zidiri fost-au cândva însufleţite de truda strămoşilor strămoşilor noştri, care au iubit, au visat, au luptat, şi-au purtat bucuriile şi întristările pe aceleaşi uliţe potopite, azi, de maşini, reclame şi neoane. Tuturor li s-a adresat, când s-au călătorit pe cealaltă lume, jurământul mincinos „nu te vom uita niciodată!” Numai că uitarea-i scrisă în legile omeneşti, alte şi alte griji ne împresoară, nu găsim răgaz pentru „a fost odată”.

 Chiar pe această temă discutam cu un amic medic, întâlnit sub arcul străvechi al „Porţii speranţei” din faţa Universităţii de medicină (prin 1960 era să fie demolat – asta-i altă poveste). Trecând, apoi, prin dreptul Institutului de Anatomie (cândva, cel mai modern din Europa), ne-am ridicat privirile către frontonul ornat cu altorelieful sculptat acum 110 ani de Dimitrie Tronescu. „Frumos!” a fost banala exclamaţie cu care am însoţit amândoi revederea remarcabilei opere de artă prin preajma căreia trecem mereu... şi n-o vedem! Ne-am obişnuit să fie acolo, ei bine, este, doar n-o să dezlegăm de fiecare dată tâlcurile şi ascunzişurile „lecţiei de anatomie” nemurită în piatră după proiectul cunoscutului (în epocă) Wl.C. Hegel.

L-am întrebat pe amicul doctor dacă ştie cine-s personajele care asistă la hăcuirea cadavrului. „Anonimi, cine să-i ştie? Pictura dintâi e străveche.” Cam acelaşi răspuns, la aceeaşi întrebare, l-am primit în mai toate prilejurile când am chestionat alţi ieşeni, de regulă, tineri. Mulţi nici nu se osteniseră vreodată să cerceteze cu oarece luare aminte tabloul în relief de pe frontonul Institutului de Anatomie, iar un june n-a găsit alt comentariu decât că personajele-s prea găinăţate de guguştiuci, şi Primăria... etc. etc.

Dincolo de reala valoare artistică a ansamblului sculptural, se află marea şotie ce şi-au permis-o autorii: la despicarea cadavrului asistă nu anonimi, ci notabilităţi de marcă ale epocii! Ori, cine ştie, n-o fi fost şotie hazoasă, ci, dimpotrivă, semn de înaltă preţuire, fiindcă nu-i puţin lucru să-ţi rămână figura dăltuită în piatră – fie şi la o autopsie... pe care nimeni nu mai ştie „s-o traducă” acum.

Ei bine, personajul de la capul mortului nu-i nimeni altul decât Tache Ionescu, ministrul instrucţiunii publice, din spatele căruia se iţeşte chipul rectorului Nicolae Culianu. Mai apar decanul de la Medicină, Pende şi arhitectul Ştefan Emilian. Până şi cadavrul are trăsături distincte şi recognoscibile: e nimeni altul decât sculptorul Hegel, autorul statuilor lui Alecsandri şi a lui Miron Costin... Pe o laterală a Institutului, un afiş invită ieşenii să asiste la o reîntoarcerea teatrală: actorii Cornelia Gheorghiu şi Dionise Vitcu revin pe scenă, după o absenţă de peste un deceniu, în regia altei „revenite”, Anca Ovanez, pentru montarea unei piese excelente (”Recviem pentru o stea” de John Murrell) dedicată uimitoarei comediene care a fost Sarah Bernhard.

Mai ştie cineva că Sarah a jucat la Iaşi – şi nu o dată, ci de patru ori, în 1881, 1893, 1904 şi 1908? De la bun început, a ales Iaşul şi nu Bucureştiul pentru a stoarce oftaturi românilor ce lăcrimau la „Dama cu camelii”. De fiecare dată a locuit la Hotelul „Traian”, unde, în 1908, întreg etajul clădirii cu schelet metalic proiectată de Gustave Eiffel (altă poveste ce merită reamintită – dar, cu alt prilej) a fost preschimbat în „Salonul de onóre Sarah Bernhard”. Acolo au venit să-şi prezinte omagiile („căruţe cu flori”!) notabilităţile Iaşului, dar şi sumedenia de boieri şi boiernaşi sosiţi cu caleştile de la Roman, Vaslui, Tg. Frumos, Botoşani. Despre „divina Sarah” pe scena Teatrului cel Mare de la Copou „Istoria Teatrului în România” scrie: „personalitatea neobişnuită, jocul lucid, stăpânit de o încordare de mare intensitate, impresionează prin ridicarea la un diapazon înalt, dincolo de realismul cotidian.”

A fost odată ca niciodată.