Mircea Radu IACOBAN

Încerc să răspund la întrebarea nepusă de Călin Ciobotari (vezi tableta de marţi) celor 11 actori intervievaţi în cartea „O istorie dialogată a Teatrului Naţional din Iaşi” – de ce „Comitetul Revoluţionar” s-a grăbit să desfiinţeze Teatrul de la Suceava? Gestul a fost de tot singular, fiindcă revoluţia a îngăduit înfiinţarea şi reînfiinţarea de instituţii culturale pe tot cuprinsul ţării, singura dispariţie fiind greu explicabila răşluire de la Suceava, continuată, mai târziu, cu retrocedarea clădirii în care nici o cărămidă n-a aparţinut şi n-a fost pusă vreodată de vechii proprietari.

Secţia de la Suceava a Naţionalului ieşean a fost unică în felul ei: de ani şi ani nu mai luase fiinţă nicăieri o nouă instituţie teatrală, construcţiile social-culturale erau strict interzise, scenele româneşti se zbăteau în cruntele nevoi ale imposibilei „autofinanţări”; puţinele edificii cu destinaţie culturală ctitorite în Moldova acelor ani (Memorialul de la Ipoteşti, Casa Scriitorilor de la Iaşi, Teatrul de la Suceava) fiind ridicate ilegal, prin viclenii, aranjamente şi complicităţi locale. Traian Gârba a riscat mult atunci (bineînţeles că n-au întârziat  reclamaţiile – „scrisorile oamenilor muncii”), numai că efortul financiar fusese înregistrat la capitolul „reparaţii” şi nu „investiţii”, astfel găsindu-se justificarea că doar s-a dres o sală veche (de fapt demolată până la – inclusiv – temelie), punându-se la bătaie premiile obţinute de judeţ în întrecerea socialistă, bla, bla, bla... a ţinut! Un preşedinte de cultură inimos (Toma) şi câţiva dregători locali sufletişti au făcut posibilă incredibila ispravă: înfiinţarea unui teatru... complet împotriva curentului, a rigorilor epocii şi, oricum, a imperativelor oficial clamate.

Efortul sucevean a fost generos şi considerabil: ţin minte şi acum căciula primarului plină cu... chei de apartamente, din care merituoasa promoţie a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti şi-a tras... noile locuinţe, astfel aflându-şi  adresele din Bucovina. Ei bine, după ce trupa se cristalizase, după ce critica a comentat favorabil cele dintâi premiere ale Teatrului Municipal Suceava, ieşenii... l-au desfiinţat ca prim act... revoluţionar (!?) Am semnat cu jale respectiva adresă (puteai să te opui cursului revoluţiei? - erai contra-revoluţionar!), bănuind încă de atunci suprapunerea unor interese ascunse.

Adresa trimisă la Suceava nu explica în nici un fel trista hotărâre şi m-aş bucura dacă barem acum, după 20 de ani (ca-n Dumas!) vreunul dintre intervievaţi, fost component al avântatului Comitet, s-ar fi referit cât de cât la nefericitul deces cultural comis sub proteguirea banderolei tricolore. Cum nici unul n-a făcut-o, încerc să-i suplinesc, avansând ipoteze. Doar ipoteze. Cel mai simplu şi mai nedrept ar fi să-l citez pe Schopenhauer („De-ndată ce se face simţit un talent eminent în vreo specialitate, toate mediocrităţile acelei specialităţi îşi dau în deplin acord osteneala să-l ascundă, să-i ia ocazia şi să-l împiedice în toate chipurile de a deveni cunoscut, de a ieşi la lumină.”) şi să conchid că buchetul strălucit de tineri actori repartizaţi la Suceava (Iaşul era oraş închis pentru orice categorie de absolvenţi) reprezenta o nedorită concurenţă pentru trupa cam ostenită a Naţionalului; ivindu-se momentul propice, s-a acţionat în consecinţă. Nu cred că-i vorba despre aşa ceva. De altfel, era o desfiinţare ciudată, fiindcă dispărea Secţia, dar actorii... rămâneau în statele de funcţiuni ale Naţionalului. Probabil că în asta rezidă şi adevărata explicaţie: chiar trupa suceveană, adulmecând posibilitatea abandonării navetei (jucau alternativ, pe ambele scene) şi înregimentării depline în trupa Teatrului Naţional, a izbutit să determine decizia. Ar mai putea fi avute în vedere şi economiile ce rezultau pe moment, importante în contextul autofinanţării, dar nesemnificative în situaţia în care, imediat după revoluţie, statul şi-a reluat integral obligaţiile de susţinere financiară a teatrului românesc.

C-o fi fost una, c-o fi fost alta, c-o fi câte ceva din toate, nu-i uşor de stabilit după două decenii şi, oricum, nu  drege nimic.  Suceava şi-a înfiinţat un teatru când era cvasi-imposibil, iar azi, sub domnia versului-dicton „ce nu se poate, când totul se poate?” nu-l mai are. Vreme în care toate judeţele moldovene vecine au fost şi au rămas mai înstărite cultural...