Mircea Radu IACOBAN

Suceveanul Călin Ciobotari, unul dintre cei mai respectaţi (ba chiar şi simpatizaţi!) gazetari ieşeni îşi permite să fie impardonabil de tânăr: când vedea lumina zilei undeva, prin Bucovina, sus-semnatul era directorul Teatrului Naţional din Iaşi. Instituţie pe care, după ce am condus-o 11 ani, abia acum, la bătrâneţe, încep s-o înţeleg până la capăt datorită... şi lui Ciobotari: a avut buna idee de a intervieva 11 actori-seniori, dar, mai ales, tăria-n cuget şi-n simţiri să-şi ducă iniţiativa până la capăt. Ajunşi la vârsta senectuţii, maeştrii scenei ieşene se confesează eliberaţi de grija deranjului ce l-ar putea provoca opiniile prea slobod exprimate: nu-i mai pot paşte represaliile direcţiunii, persecuţiile regizorale, complotul criticii... cât despre reacţia colegilor, aproape că nu mai contează, fiindcă geografia simpatiilor şi antipatiilor reciproce s-a hotărnicit de mult şi definitiv.

Călin Ciobotari ştie să-i incite şi să-i determine să se confeseze cum niciodată n-au făcut-o – fie şi pentru simplul motiv că mai  nimeni n-a catadixit, până acum, să-i întrebe de sănătate (a lor şi a instituţiei), nebănuind că actorul, om de vază al cetăţii, are destule de spus în afara şi dincolo de replicile rolului. Opul („O istorie dialogată a Teatrului Naţional din Iaşi”) se aşează confortabil în raftul din ce în ce mai plin rezervat cărţii de teatru, spre a ilustra încă o dată un paradox: fenomenul în sine, spectacolul adică, este tot mai neglijat de presă şi... tot mai interesant pentru edituri. Citind confesiunile echipei celor 11 mohicani, discret şi inteligent arbitraţi de tânărul gazetar, descoperi o lume în care ideile, trăirile, angoasele, ambiţiile, freamătă la limita punctului de fierbere şi orice tentativă de ridicare a capacului oalei lui Papin-Ciobotari e de-ajuns pentru ca eboluţiunea să dea vijelios pe dinafară trâmbe de vapori când neutri, când vezicanţi, ilarianţi, euforizanţi.

De remarcat mai întâi zăcământul de informaţie în stare gemă, pentru întâia oară pus în exploatare, să-i zic astfel, industrială: nicăieri nu vei găsi adunate la un loc atâtea date despre şcolirea actorului român, despre primii paşi în lumina reflectoarelor, atâtea lucruri neştiute (nespuse fiind încă), apte să contribuie la conturarea mai exactă a portretelor înaintaşilor, atâta zaţ de orgoliu sublimat, ici-colo, în gesturi de neaşteptată generozitate, atâta observaţie lucidă şi amănunţită asupra unui univers pe dinafară poleit şi, pe dinăuntru, maculat adesea de invidie şi ranchiună. Nevinovatele întrebări cu fitil inclus strecurate abil de autorul interviurilor atestă o anume ştiinţă a incitării, de superioară extracţie, datorată, desigur, şi şcolirii pe băncile Facultăţii de Filosofie. Acum, Ciobotari este din nou student: la teatrologie. Mi-ar fi plăcut să-l am partener de dialog pe vremea când ţineam, la aceeaşi Academie de Arte, cursul „curente filosofice contemporane” şi când încercam să vorbesc despre Neotomism unui amfiteatru ce n-auzise de Toma d’Aquino. N-a fost să fie: a trebuit s-o întorc mai întâi pe istoria elementară a filosofiei. Prestigioasa disciplină avea să tenteze, mai târziu, actorimea ieşeană, unii simţind nevoia să-şi adauge nu numaidecât o diplomă, cât un spor al  capacităţii de analiză, înţelegere, sinteză.

Alt bucovinean, prof. Ilie Grămadă, doctor în teologie şi, apoi, profesor universitar de... marxism, este evocat aproape de fiecare intervievat, directoratul lui fiind apreciat, pe bună dreptate, la superlativ. Sigur că au acţionat, la vremea lui, circumstanţele unui dezgheţ repede re-congelat şi că statul susţinea impecabil (material) teatrele româneşti, dar prof. Grămadă are  evident meritul practicării insistenţei blajine şi tenace, cu ajutorul căreia a izbutit gesturi repertoriale memorabile şi recuperări umane de-a dreptul incredibile. Ciudat, dar starea materială a Naţionalului nu pare să fi trezit boare de interes actorilor intervievaţi: nici unul nu-şi aminteşte de perioada crâncenă a auto-finanţării, când statul a pretins Teatrului să-şi câştige singur paralele pentru lefuri, montări, utilităţi ş.a.m.d. Absurd: ca să se realizeze auto-finanţarea (preţul biletului era fixat de guvern – cât costa un ou – repertoriul era stabilit de Minister, cenzura şi „îndrumările” sufocau orice urmă de iniţiativă înoitoare...) la Naţionalul ieşean publicul ar fi trebuit să cumpere bilet şi să intre non-stop, 24 de ore din 24, pe o uşă, ieşind imediat pe cealaltă, ca la mausoleul lui Lenin.

Simţindu-se, probabil, la Iaşi ocrotiţi, se vede că actorii nu şi-au bătut prea mult capul cu mizilicuri administrative. Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla astăzi într-o situaţie asemănătoare! În fine, înainte de a încheia (deocamdată, fiindcă, probabil, voi reveni) i-aş sugera lui Călin Ciobotari o întrebare pentru viitoarele interviuri: de ce prima hotărâre a Comitetului Revoluţionar din Teatru (din care, desigur, directorul n-a fost invitat să facă parte) a fost desfiinţarea Secţiei de la Suceava? Chiar aşa: de ce?