Mircea Radu IACOBAN

Premieră la Teatrul „Luceafărul”: „Iorgu de la Sadagura”. Mărturisesc: uitasem de-a binelea textul lui Alecsandri. Spectacolul ieşean, în regia lui Ion Ciubotaru, surprinde cât se poate de plăcut prin ritm, culoare, inventivitate, vervă şi, nu în ultimul rând, prin performanţă actoricească (Emanuel Florentin, Liviu Smântânică, Beatrice Volbea, Gabriel Lazăr, Cristina Ciubotaru ş.a.), dar adevărata surpriză rezidă în... actualitatea neaşteptată a piesei.

Dacă satirizarea junilor plecaţi „afară”, care uită, la întoarcere, limba românească, pocind-o cu potop de franţuzisme, se receptează mai greu (puştimea din sală nu mai ştie boabă de franceză şi l-ar prefera pe Iorgu întors nu de la Sadagura, ci de la Liverpool!), acuzele apăsate la adresa corupţiei instituţionalizate parcă-s scrise azi.  Se fură, oare, în România, chiar din moşi-strămoşi? Dacă documentele de arhivă, publicate în tiraje foarte modeste şi cu preţuri prohibitive, ar avea circulaţia ce-o merită, publicul larg s-ar convinge că mâna strecurată hoţeşte în buzunarul statului e îmbătrânită în rele şi n-are pic de... culoare politică.

Un raport al Ambasadei USA la Bucureşti din decembrie 1945 conţine o observaţie jenantă: „Presupunerea naivă că, datorită faptului că un român îşi schimbă apartenenţa sau culoarea politică, îşi va modifica în acelaşi timp obiceiurile înrădăcinate într-o viaţă de om este, bineînţeles, absurdă”. N-aş spune că-s chiar neaşteptate dezvăluirile privind corupţia regimului Gheorghiu-Dej, dar, oricum surprinde prin proporţii şi, apoi, prin aceea că marii şnapani din vremea lui Carol II, ce păreau definitiv compromişi prin colaborarea cu nemţii şi legionarii, sunt menţinuţi bine mersi în funcţii şi continuă să jefuiască ţara, dar, de această dată în folosul camarilei comuniste. Americanii dau exemplul directorului Marinei Comerciale Române, decorat de Hitler, care „a adunat o avere uriaşă ca urmare a practicilor sale corupte şi a refuzului de a duce la capăt orice muncă oficială, pentru oricine, fără mită; el deţine în continuare aceeaşi putere, în aceeaşi manieră coruptă, cu ştiinţa completă a Guvernului Groza”.

Dar cazul cel mai flagrant îl reprezintă industriaşul Malaxa. De această dată, raportează englezii (ambasadorul Holman): înainte de război, Malaxa a oferit o vilă în folosinţă gratuită lui Mihai Antonescu. După 1944, când s-a întors roata, aceeaşi vilă a dăruit-o, de această dată definitiv, lui Petru Groza. O altă vilă, şi mai făţoasă, a făcut-o cadou lui Gherghiu-Dej. Culmea: tocmai acolo a funcţionat centrul de comandă al rebeliunii legionare, finanţată generos de... Malaxa. Care nu uitase, în acelaşi timp, să picure ceva fonduri şi comuniştilor aflaţi în ilegalitate. În februarie 1942, Carol II a emis un Decret prin care a naţionalizat toate proprietăţile şi uzinele lui Malaxa. Cine credeţi că i le-a dat înapoi? Comuniştii, care tocmai se pregăteau... să decreteze marea naţionalizare! Decretul guvernamental din 13 aprilie 1945 i-a restituit în întregime tot ce fusese trecut în patrimoniul statului!

Când ruşii au luat cu hapca instalaţii industriale din uzinele lui Malaxa, în contul datoriilor de război, statul român, aşa calic cum era, l-a despăgubit imediat, cu o sumă imensă pentru vremea aceea – 2.460.000 de dolari. Americanii, care au blocat conturile din USA ale bancherilor din ţările inamice, nu s-au atins de milioanele lui Malaxa depuse la Chase National Bank. Explicaţia? Mister... Emil Bodnăraş era persoana responsabilă cu emiterea paşapoartelor. Mita, obligatorie, era stabilită în funcţie de punga solicitantului: Şt. Holescu a plătit 14 milioane de lei pentru a i se permite plecarea în Elveţia, Walter Műnzer, 5 milioane... şi tot aşa mai departe. Cei interesaţi pot afla mai multe amănunte din cele două volume intitulate „România în ecuaţia războiului şi a păcii”, publicate la Editura „Moldova” în 2009.

Nihil nove sub sole.