Mircea Radu IACOBAN

Am văzut un meci (amical) al Naţionalei Albaniei. După cum joacă acum albanezii, selecţionata lui Răzvan n-ar avea prea multe şanse la Tirana – dar nu despre asta-i vorba, ci despre povestea imnului intonat înaintea startului partidei. Cum se ştie, nu-i altceva decât „Pe-al nostru steag”, cunoscuta compoziţie a bucovineanului Ciprian Porumbescu - şi mi-am amintit variantele de tot soiul privind „exportul” imnului, multe în circulaţie şi azi. Un cercetător serios ca Ion Rotaru scrie, negru pe alb: „După ce Albania şi-a câştigat independenţa, mai marii ei s-au gândit să adopte un imn naţional. L-au rugat pe Victor Eftimiu, scriitor român de origine albaneză, să compună el imnul Albaniei. Cum Eftimiu era un om abil, probabil în lipsă de inspiraţie sau din comoditate, a luat „Pe-al nostru steag” şi l-a tradus în albaneză”. Îmi pare rău pentru memoria lui Rotaru, dar... nici vorbă de aşa ceva!

O altă variantă, mult mai circulată, pe care am auzit-o de la Titus Popovici şi Aurel Baranga, este scurtă şi înfiptă: „albanezul Eftimiu a vândut textul, cu tot cu melodia lui Ciprian Porumbescu.” Aşa să fie oare? Cert este doar faptul că, până în 1977, orice meci de fotbal România-Albania s-ar fi deschis cu ambele imnuri compuse... de Ciprian Porumbescu!Eftimiu, aromân născut în satul albanez Boboştiţa, este implicat în această ceţoasă poveste, dar nici cum se crede şi nici cum se spune. Comunitatea albaneză din România îngrijeşte şi acum mormântul de la Bellu al autorului cunoscutei „Înşir-te, mărgărite!”, fapt ce poate sugera o preţuire aparte pentru cel ce a dăruit Albaniei imnul naţional.

Din rândul aromânilor s-au ridicat personalităţi de marcă, între care Maica Tereza (Agnes Gongea Boiagiu), Karolos Papuliou, preşedintele Greciei, Atenagoras Piru, patriarhul ecumenic al Constantinopolului, episcopul Andrei Şaguna, lista putând continua, la noi, cu istorici (A.D. Xenopol), actori (Toma Caragiu, Ion Caramitru), regizori (Stere Gulea), pictori (Camil Ressu), medici de renume (Mina Minovici), până la al de Becali şi Zicu. Se pare că Eftimiu se bucură de o preţuire de excepţie, mai ales din partea albanezilor, tocmai pentru că le-ar fi furnizat... imnul. Legenda se cere însă a fi niţeluş scuturată: ambele ipostaze ale implicării, fie că-i vorba despre text, fie despre muzică, în opinia mea, se cuvin amendate.

Nu putem trece peste faptul că versurile imnului au fost publicate încă din 1912, sub semnătura lui Aleksander Stavri Drenova, într-o gazetă a albanezilor din Bulgaria. Nici o legătură, deci, cu Eftimiu. Cu atât mai mult cu cât varianta românească, datorată braşoveanului Andrei Bârseanu, pare simplă traducere şi localizare a strofelor lui Drenova. Dar n-o fi fost... invers? Iată cum sună ultimul catren; mai întâi în albaneză (traducere): „Pentru că însuşi Dumnezeu a spus / Că naţiunile vor pieri de pe pământ / Dar Albania noastră va dăinui / Pentru ea, pentru ea noi vom lupta.” Iată şi textul românesc: „Şi-n cartea veşniciei scrie / Că ţări şi neamuri vor pieri / Dar mândra noastră Românie / Etern, etern va înflori”. Pare destul de clar! De altfel, aidoma ca sens sună mai toate versurile: „Vom ţine armele în mâinile noastre” – „Am înarmat a noastră mână”; „Uniţi în jurul steagului / Pe-al nostru steag e scris unire” – etc. etc. Care dintre cei doi autori l-a copiat pe celălalt? Rămâne de văzut şi de... demonstrat. Albanezul şi-a publicat producţia cu pricina în 1912. Nu cunosc data la care ar fi fost izvodit textul lui Bârseanu; ştim doar că i-a însufleţit pe români în războiul din 1916.

Cel mai plauzibil ar fi că imnul s-a preluat „la pachet”, cu tot cu text, ulterior tradus în albaneză. Dar ce te faci cu prioritatea clamată de Drenova şi cu gazeta din 1912? În ce priveşte muzica, lucrurile sunt clare: Eftimiu n-a compus niciodată, nimeni nu-i putea solicita o... melodie. Circulă ipoteza că dramaturgul i-ar fi comandat-o lui Porumbescu. Şi mai aiuristic: Ciprian a murit în 1883, Eftimiu s-a născut în 1889. Aşa că rămâne în picioare o singură supoziţie: Victor Eftimiu şi-a păcălit conaţionalii, vânzându-le ilicit un cântec de mult intrat, cu tot cu text (? – aici e aici) în patrimoniul cultural al românilor.