Mircea Radu IACOBAN

În această toamnă, Liceul sucevean „Ştefan cel Mare” împlineşte 150 de ani. I se spune acum colegiu, dar tot „liceul meu” rămâne şcoala născută la... Viena în 1860 pentru miile de absolvenţi – între care se numără nominalizaţi la Nobel, profesori şi studenţi la Oxford, New York, Paris, Stokholm, sumedenie de dascăli în şcolile româneşti de toate gradele, ingineri, diplomaţi, oameni politici, medici, pictori, scriitori – ş.a.m.d., ultimul pe lunga listă, cu îngăduinţa Dvs., sus-semnatul, intrat în clasa a VIII-a ehei, tocmai în 1953!

Veneam zilnic, de regulă pe jos, peste Zamca, de la Iţcani, şi mă aciuam, pe cât de speriat, pe atât de neastâmpărat, în banca scrijelită ce-o împărţeam cu viitorul (mare!) pictor Ion Grigore, fără a avea habar de istoria spectaculoasă a şcolii, înfiinţată în veacul XIX ca „Gimnaziu superior greco-oriental”. Abia în 1919 a devenit liceu cu adevărat românesc, după ce, decenii în şir, în severa şi impunătoarea instituţie suceveană s-a vorbit numai nemţeşte. În 1953, Liceul încă mai avea, pe o latură, gard de lemn (de care erau legaţi caii căruţelor cu care veneau părinţii să-şi viziteze odraslele de la ţară), centrul oraşului era dominat autoritar şi ameninţător de clădirea masivă a puşcăriei, pe şesul dintre Şcheia şi Iţcani se instalase un enorm lagăr pentru deţinuţii politici aduşi să construiască terasamentul noii căi ferate, iar programa analitică a Liceului „scurt” (doar trei ani) era de tot hazul!

Dumnezeu să-i odihnească pe foştii mei profesori, că nici unul nu se mai află pe această lume; datorită lor şi-n pofida opreliştilor oficiale, latura umanistă a învăţământului sucevean nu s-a năclăit de tot în compromisuri şi falsuri. În matematică, unghiul drept va avea totdeauna 90 de grade, în fizică, apa va avea în veci acelaşi punct de fierbere, indiferent de ideologia la putere. Contrafacerile de sorginte politică însă, atribute slugarnice ale dictaturii, funcţionau din plin în istorie, literatură, ştiinţe sociale, ba chiar şi-n biologie ori geografie. Încă din 1947, Roller desfigurase istoria românilor, iar din literatura noastră clasică rămăsese să se predea doar un fragment din „Împărat şi proletar”, apoi „Ciocoii vechi şi noi” (lupta de clasă!), Vlahuţă, Neculuţă, Ion Păun Pincio, Şt. Petică şi alţii ca ei, spre a lăsa loc generoasei etalări a producţiei cooperativei de confecţii în versuri Dan Deşliu & comp. Citesc diverse jurnale personale, drese ulterior din condei, din care reies protocronice atitudini contestatare încă de vremea când autorele era la grădiniţă. Recunosc cinstit: nu aveam posibilitatea comparaţiei, luam drept poezie ceea ce şcoala oferea mai mult sau mai puţin autoritar, chiar dacă ni se strepezeau dinţii recitând tâmpenia cu moţ „Minerii din Maramureş”.

 Şi aici intervine rolul Profesorului, scris cu literă mare. Liceul sucevean a avut parte, în lunga-i istorie, de dascăli merituoşi: Simion Florea Marian, Vasile Bumbac, Ştefan Dracinschi – lista-i lungă. Aş mai adăuga un nume: Ion Ştefănescu.  Profesorul nostru de română una ne preda şi cam alta ne îndemna să citim. Cum nu puteam avea acces la literatura cea adevărată (curând, cărţile „vinovate” aveau să ajungă la topitoria de la Molid), profesorul ne aproviziona pe şest cu cărţi din propria-i bibliotecă. Le scotea dintr-o servietă ponosită şi, după oră, chema într-un capăt al culoarului pe cei ce-i simţea interesaţi. Purtam înapoi, peste Zamca, ghiozdanul îngreuiat cu opuri de-ale lui Arghezi, Eminescu, Coşbuc, Rebreanu...

Ştiindu-ne intoxicaţi cu „Vasioc Trubaciov şi prietenii săi”, profesorul încerca mai întâi viclenia de a ne capta interesul oferindu-ne şi cărţi mai uşurele, dar la fel de interzise. N-am fost primit în UTM (singurul caz din clasă!) fiindcă un coleg (ştiu care!) m-a turnat: „Elevul Iacoban citeşte cărţi duşmănoase”. Mi-a fost găsit şi confiscat corpul delict: „Câinele din Baskerwille”, de A. Conan Doyle. Parcă-l văd pe şeful raionului UTM, tovarăşul Ivan (purta şi vara cizme de cavalerie) ţinând nevinovatul policier  doar cu două degete (să nu se murdărească!) şi susţinând cu acreală revoluţionară propunerea să nu fiu primit în UTM. N-am fost. Mai târziu, avea să mi se îngăduie intrarea în postata literaturii. Datorită, desigur, şi lui Ion Ştefănescu.