Mircea Radu IACOBAN

Inter-city, cel mai rapid şi mai „aristocratic” tren românesc, tarifat pe măsură, are nevoie de şase ore şi jumătate, fie de la Suceava, fie de la Iaşi (cele două garnituri se combină la Mărăşeşti) pentru a acoperi o distanţă de circa 400 km (449/408) până la Bucureşti. Automotorul rapid fabricat la Malaxa în 1937 parcurgea aceeaşi rută în numai 5 ore, iar venerabila locomotivă cu aburi Pacific 231, în 6 ceasuri. Cum se vede, progresăm în marşarier! Distanţa considerabil mai mare (480 km) dintre Paris şi Nancy am parcurs-o, încă în 1995, cu trenul EC65, în mai puţin de 3 (trei!) ore – şi nu era un TGV. Nici 4 ore n-am făcut, în Canada, de la Montreal la Toronto, cu tr. 67 – 539 km!

 Sigur că nu încap comparaţii, deşi, la noi, calea ferată s-a dotat binişor cu material rulant performant şi, dac-ar fi să-şi etaleze adevăratele posibilităţi, românii ar economisi multe ore, zile, săptămâni din viaţă irosite... pe şine. Nu încape îndoială că vinovata vinovaţilor a fost şi rămâne subfinanţarea, din pricina căreia starea căii de rulare nu poate fi nici adusă, nici menţinută la standardele presupuse de vitezele secolului. Principalul efort financiar al ministerului se îndreaptă către construcţia de autostrăzi – că, la acest capitol, chiar suntem coada cozilor! Calea ferată s-o descurca ea cumva, că roţile se-nvârt şi cu bani destui, şi cu câţiva firfirici. Se-nvârt tot mai încet? Ei, şi? Nu dau turcii!

Aşa se face că bietul inter-city se bălăngăne când pe linie falsă, când normală (utilizează, adică, de nevoie, şi firul destinat circulaţiei în sens invers), că restricţiile de viteză se înmulţesc de la o lună la alta, că pilonii podurilor cu durata de viaţă depăşită se năruie... Uzura face parte dintre legile de nestrămutat ale mecanicii; odată acceptată ca fatalitate, se cuvine croită şi strategia combaterii efectelor. Iar tristeţea cea mare nu-i că apar deteriorări ale căii, ci că... mai nimeni nu le repară.

Jumătatea de pod prăbuşită la Putna Seacă gâtuie amarnic circulaţia pe magistrala 500. Nici un semn că s-ar lucra acolo, că se întrevede cumva remedierea, Aşa că, simplu, se introduce restricţia de 5 km la oră şi s-o repara... când or fi bani. Iar timpii de mers se lăbărţează în consecinţă: să fie, că nu se ştie. Aşa se face că mofturosul inter-city, dotat şi cu locomotivă mai slăbuţă (tip BO-BO de 4900 CP, în vreme ce personalele sunt onorate de prestaţia locomotivei CO-CO, de 7300 CP!)  abia apucă să prindă ceva viteză, că frânează iar, ca-n povestea lui Creangă: o călcătură tare, o călcătură moale. De voie, de nevoie, le înţelegem şi le scuzăm pe toate: asta e! Nu însă şi aiureala ceferistică din pricina căreia timpii de mers, şi aşa umflaţi cu pompa, sunt depăşiţi fie din neglijenţă, fie din pură nepricepere.

 Relatam, în această rubrică, despre o păţanie cu acelaşi tren, care avea să întârzie peste două ore fiindcă mecanicul n-avea... o cheie de 13. A trebuit adusă altă locomotivă (al cărei mecanic n-avea nici el parşiva cheie), câteva sute de oameni şi-au irosit aiurea două ore din viaţă. Miercuri, 3 martie, inter-city-ul 552 a înţepenit în câmp, undeva, între Rm. Sărat şi Zoiţa. Trece vremea, nimeni nu ne spune ce se întâmplă. Când, dintr-o dată, trenul o porneşte... înapoi! Am mers kilometri buni cu fundul înainte şi cu viteza melcului. E clar că apăruse un blocaj pe linia normală şi că ne vom întoarce la macazurile de la Rm. Sărat, pentru a trece pe linie falsă. Numai că, din nou, trenul se opreşte. Iar aşteptăm. În fine, se răzgândeşte şi-o porneşte ... către Bucureşti. Când ajungem la râvnita Zoiţă, constatăm că vinovat fusese un marfar, între timp tras pe altă linie. Întreb personalul de tren: „nu putea fi regarat marfarul de la bun început?” Răspunsul este profund românesc: „Vedeţi Dvs., marfarul aparţine Societăţii CFR Marfă. Noi suntem CFR călători, aşa că...” Până la urmă, din pricina rezolvării tip Bulă, trenul a ajuns în Capitală cu peste 30 de minute întârziere. 7 ore, aşa dar, 400 de kilometri! Răspunde cineva pentru această năstruşnicie feroviară? Mă tem că nu.

   O singură bucurie la acest drum poticnit: am văzut prima barză, pe lângă Buftea. Muncea, sărăcuţa, să-şi dreagă cuibul. Fie bine venită!