Mircea Radu IACOBAN

Repetatele treceri de la un partid la altul, cu etapa tranzitorie (de ochii lumii) „independenţi”, respectă strict regula galopului de la învinşi spre învingători şi poate aduce în discuţie chestiunea caracterului. Horaţiu propunea formula „nefericirea dă pe faţă caracterul, fericirea îl ascunde”, iar istoria a validat-o şi continuă s-o valideze ceas de ceas.

 Nimeni nu schimbă tabăra învingătorilor cu aceea a învinşilor, în pofida paradei de principii, a pseudo-proceselor de conştiinţă şi a bunelor  intenţii de care se face caz în motivaţiile oferite presei. Salturile dintr-o barcă în alta sunt, totdeauna, de la bine către mai bine, chiar dacă asta presupune reboire ideologică şi supusă înregimentare în armia ce-o bombardai, până mai ieri, fără hodină şi cruţare. Ne place, nu ne place, dar trebuie să recunoaştem că defecţiunile de caracter au marcat apăsat destinele românilor, întoarcerea armelor şi-n primul şi-n cel de al Doilea Război Mondial reprezentând tot atâtea momente jenante – nu din punctul de vedere al utilităţii şi inevitabilităţii istorice, cât din acela al rectitudinii etice ideale.

N-aş crede că poate fi reproşat unui popor atât de încolţit şi de sfâşiat de dulăii istoriei cum au fost românii, abaterile mai mult ori mai puţin scuzabile de la conduita ireproşabilă; din nefericire, lecţia ultimei conflagraţii arată că are net câştig de cauză nu caracterul integru, ci tocmai opusul său! „Vă declar în mod sincer că oricând mă voi simţi fericit dacă mi se va da ocazia să servesc sub ordinele Dvs., fiind convins dinainte că totul va fi numai spre binele ţării şi al instituţiei noastre (armata, n.n.)” – îi telegrafia lui Ion Antonescu generalul Racoviţă. Fericitele simţăminte nu l-au împiedicat să se numere printre conjuraţii care aveau să-l aresteze pe Antonescu în august 1944. „Dumnezeu să vă dăruiască zile multe pentru înfăptuirea uriaşei opere. Vă rugăm să primiţi asigurarea tot binelui pe care vi-l dorim” – scriau soţii col. Ulea în telegrama din 1942. Nemţii încă nu pierduseră războiul, aşa că, desigur, conducătorul statului merita „tot binele”. Peste numai doi ani, colonelul Ulea se va înregimenta printre cei activ implicaţi în lovitura de stat de la 23 august 1944. „Mulţi ani fericiţi, spre fericirea şi izbânda neamului!” – îi ura, tot lui Antonescu, generalul adjutant Radu. Şi tot printre complotiştii care l-au arestat pe mareşal îi vom întâlni numele!

 Dar cele mai surprinzătoare mostre de cinism duplicitar, păstrate în colecţia de documente publicate sub îngrijirea istoricului Gh. Buzatu, oferă corespondenţa mareşalului cu Casa Regală. La 2 iunie 1944, când, practic şi evident pentru toată lumea, Germania pierduse războiul, Regele Mihai îi trimite următoarea telegramă: „Cu ocazia zilei de naştere, scumpa mea mamă şi cu mine vă exprimăm urările noastre de multă sănătate şi viaţă îndelungată!” Te ia cu frig: îi doreşte „viaţă îndelungată” tocmai cel ce avea să respingă cererea de graţiere, astfel decizând irevocabil împuşcarea lui Antonescu! Ca să nu mai vorbim despre oamenii politici ai momentului, care s-au grăbit să aprovizioneze „Tribunalul Poporului” cu sumedenie de acuze şi delaţiuni (Iuliu Maniu, Ion Mihalache!), de Lucreţiu Pătrăşcanu, care, în calitate de ministru al Justiţiei, a avizat negativ cerea de graţiere a condamnatului la moarte, ori de prim-ministrul Petru Groza, şi el susţinător al execuţiei neîntârziate.

 Cum bine se ştie, în pofida neîndoielnicei înfrângeri a lui Hitler, Antonescu nu accepta ideea întoarcerii armelor şi trădării aliatului – chestiune de caracter. Ceilalţi din juru-i nu ezitau să se facă frate cu dracul până or trece puntea – tot chestiune de caracter (numai că firava punte avea să se frângă sub paşii lui Pătrăşcanu, Maniu, Sănătescu şi ceilalţi) Rămâne şi acum deschisă dilema: aplaudăm conduita impecabilă, de pilduitoare altitudine morală a mareşalului, ori manevrele complotiştilor, pe cât de blamabile, pe atât de utile pentru ţară în respectivul moment. Astfel de întrebări s-au mai pus în alte veacuri şi-n alte vitrege împrejurări, când, la fel ca în 1944, izbăvirea ţării a pretins obligatorii renunţări la principii, morală, etică, demnitate naţională. Să-l lăsăm poetul să concluzioneze: „Şi, din vreme-n vreme / Practică barbară / Capul ţării noastre / Cade pentru ţară”.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Caractere.

Comentarii