Mircea Radu IACOBAN

Cine-l mai citeşte pe Bălcescu? A fost bine cunoscut românilor datorită mai ales... chipului de pe bancnotele de 100 de lei, ediţiile 1952 şi 1956; de citit, nici şcolerii n-o mai fac, câtă vreme-i mult mai simplu să ia de-a gata, la nevoie, referatele şi rezumatele de pe Google.
Am găsit, la un anticar, o cărţulie intitulată „Monografii istorice”, publicată, cred, prin 1920 (nu se precizează anul), la Editura Societăţii „Prietenii istoriei literare”, sub îngrijirea lui V.V. Haneş. De observat că opera întemeietorului istoriografiei române moderne o publică o societate literară – şi nu întâmplător: scrierile lui Bălcescu au reale virtuţi literare. De altfel, în prefaţa semnată misterios „I. Garabet” (să fie Ibrăileanu?) se fac referiri şi la „marele său talent descriptiv şi narativ”. Ai senzaţia, citind cartea, că nu tocmai preţuita (azi) istorie a românilor se poate asemui cu un bloc de marmură în care zac sumedenie de statui nebănuite, ignorate, în cel mai bun caz, uitate. Ori, din unghiul de vedere al interesului literar, cu un nesfârşit repertoar de subiecte, la fel de ignorate.
Şi ce teme formidabile ar avea la îndemână literaţii veacului XXI dacă i-ar mai interesa cât de cât şi istoria neamului! „Trăiască Vizirul!” - a strigat logofătul Ionică Tăutu, dând dintr-o dată pe gât cafeaua cea necunoscută, ca pe o duşcă de rachiu. Fusese primit la Palatul Topkapî şi, la uşa vizirului, s-a descălţat de cizme, lăsându-le în paza slujitorilor săi: „să nu i se fure”. La mirarea marelui Vizir, logofătul răspunde cu tâlc: „nişte oameni care vor să aibă tot, trebuie să păstreze ceea ce au”... O scenă shakespeariană „in nuce” este cretina ucidere a lui Miron Costin, care a cerut armaşului răgaz să-şi înmormânteze soaţa chiar atunci răposată. I s-ar fi dat, dar o nouă poruncă a analfabetului Constantin Cantemir a făcut să-i cadă grabnic capul în colbul unei uliţe din târgul Roman...
În 1789, prinţul Coburg a cerut românilor jurământ de supunere şi credinţă, deoarece „i-a mântuit de robia turcească”, numai că textul jurământul s-a arătat a fi aberant: pretindea că românii ar fi fost cândva supuşi ungurilor şi nu „chezăşuia” nici unul dintre privilegiile Principatului. Imposibilul jurământ trebuia depus solemn, la Mitropolie. Închipuiţi-vă scena ce a urmat: sub regia lui Ion Cantacuzino, boierii din biserică l-au înconjurat pe translatorul nemţilor, Markelius şi au început să se sfădească şi să se îmbrâncească. Mitropolitul a dat citire, cu voce slabă, unui alt text „scos din sân”. Atenţia lui Markelius fiind distrasă, nemţii au semnat un alt jurământ, care ratifica doleanţele muntenilor. Onorarea orgolioasă a semnăturii i-a obligat apoi să-l respecte!... N-aş crede că domnitorul Nicolae Mavrogheni, fiu de zidar din Fanar şi biet slugă la un Paşă, a auzit vreodată de isprăvile lui Caligula, „damnatio memoriae”, care şi-a înnobilat calul şi dormea cu el în pat. Urcat pe tronul de la Bucureşti, fanariotul Mavrogheni a găsit de cuviinţă să-şi îmbrace în caftan iapa sa de paradă, Talavaşi, declarând-o boier şi dându-i titlul de mare Clucer, care-o făcea şi membru al Divanului! Gestul în sine vrând să exprime, de fapt, dispreţul adânc faţă de boierimea băştinaşă. Până la urmă, a fost descăpăţânat de turci şi acest Caligula muntean, ca urmare a intrigilor de curte.
De altfel, istoria noastră, alături de momentele ei glorioase şi memorabile, este plină de intrigăraie, trădări, şoapte otrăvite şi pâri la Poartă. Bălcescu le inventariază conştiincios, ştiind cât de mult au cântărit în viaţa naţiei – el însuşi având a suferi de pe urma lucrăturilor subterane (deţine recordul celui mai scurt ministeriat, fiind titular la externe, după furtunosul 11 februarie, vreme de... trei zile!)
Rămâne să cugetăm asupra eventualei actualităţi a frazei cu care Bălcescu îşi începe „Cuvântul preliminariu”: „Românii au trebuinţă astăzi să se întemeieze în naţionalism (citiţi: patriotism, n.n.) şi în curaj şi să câştige statornicia de caracter.”
Aici e aici: statornicia de caracter.