Mircea Radu IACOBAN

Să vedeţi ce i se poate întâmpla dlui Patapievici: aflat la coada de la casa unui supermarket (o curiozitate: poartă papion şi atunci când târguieşte?) a fost interpelat vehement de „un domn cu aparenţă de pensionar”. Probabil că agresorul va fi fost pur şi simplu o persoană în vârstă, câtă vreme încă nu s-a impus, prin ordonanţă de urgenţă, purtarea ecusonului galben de pensionar. Categorisirea „aparenţă de pensionar” ascunde un insidios dispreţ faţă de „gândirea de pensionar”, luată ca etalon infamant al neevoluţiei, atitudinii retrograde, inapetenţei faţă de nou, dacă nu chiar a stupizeniei ridicole. Pensionarii, povară pentru naţie şi inamici ai progresului în toate, s-ar cuveni, nu-i aşa, stârpiţi.
Domnul cu pricina fusese, în ziua naşterii poetului, la mormântul de la Belu şi i-a reproşat dlui Patapievici „Nu v-am văzut, pe 15 ianuarie, la mormântul lui Eminescu.” În continuare, relatează directorul ICR: „Aveam întâlnire acolo?”, am încercat să glumesc. Vocea domnului cu aparenţă de pensionar s-a asprit, brusc. Şi-a ridicat umerii cu demnitate: „Sunteţi aşteptat an de an la mormântul lui Eminescu, să vă cereţi iertare poetului nostru naţional.” „Să-mi cer iertare? Pentru ce?” am întrebat, jenat de ochii pe care îi simţeam fixaţi pe noi. Domnul cu aparenţă de pensionar (repetarea obsesivă a sintagmei vădeşte dispreţ suveran, motiv pentru care îi doresc dlui Patapievici să prindă, totuşi, pensia...) începe să strige, gesticulând cu mâna dreaptă, pe sub ochii casierei, care aştepta să-şi primească banii. „Pentru ofensele care i le-aţi adus marelui nostru poet, pentru asta să vă cereţi iertare! Pentru injuriile care i le-aţi adus!” „Care injurii ?!, am exclamat, excedat. Domnul cu aparenţă de pensionar (! – n.n.) s-a întors vehement spre casieră: „Acest domn Patapievici, care numai domn nu e, şi nici român, a îndrăznit să scrie că Eminescu al nostru este un cadavru pe care trebuie să-l dosim în debara de ruşinea Europei! Ruşine să-ţi fie dumitale obrazului!” (...) din spre coadă venea spre mine un freamăt dezaprobator...”
Aceasta-i întâmplarea. Desigur, agresatul va încerca să-i explice „domnului cu aparenţă de pensionar” că „Eu nu am scris niciodată că Eminescu este cadavrul nostru din debara. Dimpotrivă!” Dacă lucrurile stau aşa cum le prezintă dl Patapievici în articolul din „Evenimentul zilei” (4 februarie a.c.), atunci mă tem că o anumită vinovăţie faţă de directorul Institutului Cultural Român planează asupra noastră, a tuturor. N-o spun cu pic de ironie: chiar aşa-i. Nu-l cunosc personal pe dl Patapievici, nu mi-e deloc simpatic, ba chiar aş zice că zâmbetul fals, lipit cu pap, ce pluteşte deasupra papionului în emisiunile tv, este de-a dreptul insuportabil. Aş avea şi destule să-i reproşez vizavi de politica ICR, însă una-i una şi alta-i alta. Se pare că-i vorba, în cazul citatului cu debaraua, de-o pură mistificare – ceea ce nu scuză alte intervenţii, altfel formulate, dar similare ca sens, datorate aceluiaşi autor. Însă chestia cu debaraua pare a fi o invenţie gazetărească, pusă în circulaţie de revista „Flacăra” în 2003. Citatul exact este următorul şi-i total pe dos, ca sens, faţă de ceea ce i se reproşează prezumtivului detractor: „Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.”
Ar mai rămâne de lămurit de ce, pentru a fi bine văzut afară, adică tocmai în aria de activitate şi influenţă a Institutului Cultural Român, este nevoie să-ţi înjuri poeţii neamului (îmi asum sintagma, în calitate de pensionar nu numai ca aparenţă). În rest, Patapievici are dreptate: textul său a fost răstălmăcit şi interpretat taman pe dos. Dacă ăsta o fi singurul şi, prin alte foi şi-n alte contexte, n-o fi scris în sensul acuzei venită tot din spre revista „Flacăra”.
Dl Patapievici mai scrie că „A gândi despre Eminescu orice nu poate constitui un delict.” Rezon, Rămâne, dacă şi scrii, primejdia înfruntării cozii de la casă; compusă ori nu din pensionari, are acelaşi drept de a gândi cum crede de cuviinţă. Cât priveşte impresia că s-a acumulat o adevărată ură împotriva străinului Patapievici din pricina xenofobiei românilor, îmi iau îngăduinţa să-i reamintesc preopinentului că, etimologic, xenofobie nu înseamnă ură faţă de străini, ci frică (phobos). N-are nici o relevanţă bănuială c-ar fi alogen. Eminescu a fost considerat ba armean, ba polonez, turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean (Călinescu, p.443). Şi naţia, totuşi, îl iubeşte. Ceea ce nu s-ar putea spune despre...