Mircea Radu IACOBAN

O prostie gogonată! Românul, când n-are ce face, lungeşte lista sfinţilor. Îmi pare rău că trebuie s-o spun tocmai într-o gazetă suceveană, dar nici în cazul canonizării lui Ştefan cel Mare motivaţiile nu-s valide până la capăt. Mai degrabă aş zice că-i roada nebănuită a campaniei de „demitizare” susţinută de Boia&comp., o reacţie disproporţionată la adresa tentativei de detronare târzie dintr-o mitologie care, ca orice mitologie, nu-i scutită de exaltare, nici nu-i guvernată de echilibru. Coborârea din legendă şi reinsertarea într-o istorie revăzută şi adăugită se face, la rându-i, tot cu lipsă de echilibru, trecându-se, româneşte, dintr-o extremă în cealaltă: Ştefan n-ar fi decât un sangvinar fustangiu, cu ceva victorii asupra turcilor despre care se vorbeşte în exces, trecându-se sub tăcere înfrângerile şi acceptarea statutului de veşnic birnic.
Şi adepţii, şi contestatarii canonizării au avut la îndemână sumedenie de argumente. Ori că, vorba lui Ureche, voievodul a fost „om cu păcate”, „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat”, tată denaturat cu peste 50 de copii din flori (inclusiv Rareş!) , ori că nici sanctificatul rege David n-a fost mai breaz, sfânta Maria Egipteanca era prostituată ş.a.m.d. Supremul argument: în popor i s-a spus „cel sfânt”. Numai că şi lui Dumitru Popescu i s-a spus, în popor, „Popescu-Dumnezeu” şi n-a văzut nimeni în asta temei de sanctificare... Tot în popor circulă expresia „a încurca borcanele”, cu certă aplicabilitate şi aici: o fi patriotismul rânduit între cele sfinte ca sentiment, dar biserica are canoanele ei, dumnezeirea e-a tuturor popoarelor lumii, şi nu-i destul să te afli în admiraţia naţiei pentru a urca în calendar. Iubirea de patrie dusă până la jertfă e una, sfinţenia e alta.
Prin tradiţie sunt stabilite cele şase condiţii în virtutea cărora se poate lua în discuţie sanctificarea: ortodoxia neîndoielnică, moartea martirică pentru dreapta credinţă, înfruntarea de suplicii pentru mărturisirea dreptei credinţe, puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase, puterea de a săvârşi minuni în viaţă şi după moarte, puterea de a apăra eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă. Nu una singură, ci cât mai multe din cele şase condiţii se cuvin îndeplinite, astea-s regulile ortodoxiei, nu ştiu la alţii cum sunt. A-l trece pe Ştefan prin toată această grilă hiperexigentă nici nu-i posibil, nici n-are rost. Voievodul care doarme la Putna a fost un mare român (lăudat şi de Papă!), lui i se datorează în bună măsură dăinuirea noastră în acest binecuvântat spaţiu mioritic, trebuie lăsat ca icoană laică, într-un Pantheon imaginar, tot aşa cum în casele basarabenilor vedem înrămat chipul lui Eminescu.
Cât priveşte povestea cu sanctificarea poetului, e de tot râsul. Mai întâi c-a născocit-o o instituţie cvasi-inexistentă. „Liga scriitorilor români”, înregistrată la tribunalul din Cluj, nu-i reprezintă nici măcar pe scriitorii clujeni. Este vorba de câţiva veleitari care nu ştiu cum să facă să audă lumea de ei. Argumentaţia postată pe site-ul napocanews.ro e ineptă şi (fără voie) hazoasă: „având în vedere că se trage dintr-o familie ortodoxă...” Astea-s criterii? Păi şi Popescu-Dumnezeu... Că Eminescu a scris versuri cu tematică religioasă este cât se poate de adevărat, dar tot el a scris şi „Religia e-o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”... Definiţia (scurtă) de dicţionar a „sfântului” este limpede şi restrictivă: „Persoană care şi-a consacrat viaţa apărării religiei şi care după moarte este considerată făcătoare de minuni.”
Nu-l putem introduce decât silnic pe Eminescu în acest strâmt... canon. Petre Ţuţea spunea că „un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni.” Isprăvi care, în cazul Eminescu, se rânduiesc în alt etaj al patrimoniului spiritual românesc: sunt minunăţiile durute ale gândului înalt şi simţirii româneşti, dimpreună cu hotărâtoarea contribuţie la construirea limbii literare a naţiei, cel puţin echivalente cu ctitoririle de care se face caz în erminii.
Şi care fac posibilă aşezarea în pictura bisericii a chipului-icoană din care ne zâmbeşte galeş cântăreaţa Floarea Calotă, ori handbalista Mariana Târcă (au contribuit băneşte la restaurarea edificiului), în vreme ce figura lui Eminescu este acoperită pudic cu o perdeluţă taman în biserica în care a fost botezat – Uspenia din Botoşani. N-a dat bani, n-are dreptul să fie aşezat pe peretele cu ctitorii, deşi a ctitorit chiar limba în care preotul săvârşeşte slujba. Să-i dăm crezare lui Ţuţea şi să nu confundăm sfinţenia nici cu genialitatea, nici cu patriotismul. Una-i una, alta-i alta.