Mircea Radu IACOBAN

Când am scris, în această rubrică, despre cărturarul bucovinean Teodor Bălan, încă nu-i citisem cartea „Suprimarea mişcărilor naţionale din Bucovina pe timpul războiului mondial” (1914-1918). Am găsit-o la un anticar. Nu prea ştia ce preţ să ceară: unul pipărat, potrivit pentru o carte veche şi rară, sau, dimpotrivă, s-o dea ieftin, doar pentru a scăpa de bucoavna gălbejită ce-i apasă de ani de zile raftul fără să intereseze pe cineva. Aşa că a început, ezitant, de la 50 de lei noi, pentru ca, până la urmă, să mi-o dea cu 5.
Puţini sunt anticarii în stare să-şi onoreze cu adevărat profesia, ce ar presupune o anume înzestrare cărturărească; mulţi ar putea, la fel de bine, să vândă castraveţi ori seminţe la meci. Într-un fel, tot rău-i spre bine: iată cartea, tipărită la Cernăuţi în 1923. Este dedicată „eroilor neprăznuiţi ai războiului mondial, tuturor celor ce au suferit, au fost schingiuiţi, batjocoriţi şi executaţi.”
Să recunoaştem că nu ştim mai nimic despre Golgota suferinţelor bucovinene; alte naţii s-au priceput să-şi clameze insistent şi convingător cele îndurate în preajma şi-n răstimpul conflagraţiilor mondiale. Pe bună dreptate: să se afle, pentru a nu se mai repeta în veci. Comportamentul austriecilor faţă de populaţia Bucovinei aminteşte ororile naziste şi staliniste, ba chiar, pe alocuri, le anticipează. S-a acţionat mai întâi în plan legislativ: un act din 1867 prevedea că, în cazul în care „nu se va putea lua asentimentul Parlamentului”, răspunderea coboară către alte foruri administrative ori militare. Şi a tot coborât, fiindcă, pe timpul războiului, activitatea Parlamentului austriac a fost sistată: până la urmă, vieţile bucovinenilor au ajuns la discreţia oricărui jandarm. Nu prea era nevoie de probe, trebuiau dat exemple care să înfricoşeze populaţia. Românii fiind ortodocşi, adică, de aceeaşi confesiune cu inamicul (şi nu catolici precum austriecii) se subînţelege că-s spioni şi trădători.
Cel mai mult au avut de suferit preoţii. Orice pâră, oricât de absurdă, le putea fi fatală. Preotul Iavorovschi a ajuns în faţa Curţii Marţiale din Bistriţa sub acuzaţia „cu siguranţă că a făcut spionaj în favoarea Rusiei”. Dovada: „în casa lui, scrisese ceva suspect toată noaptea”. Ce anume a scris şi cât de întemeiată era suspiciunea, nu s-a ostenit nimeni să afle.
O lipoveancă din Rădăuţi a fost condamnată la 3 ani muncă silnică fiindcă în 1914, la intrarea ruşilor în Rădăuţi, „a avut o faţă radioasă”. Funcţionarul vamal Iliescu, de la Burdujeni, a întors vizita colegilor de la Vama Iţcani, cum mereu se întâmpla între cei de aceeaşi profesie despărţiţi de un biet pârâiaş. Spionaj! Ionescu a fost împuşcat. Execuţiile „pilduitoare” se ţineau lanţ, cu sfidarea oricărui temei logic şi legic. Cum situaţia pe front era îngrijorătoare, Austria nu găsea altă explicaţie decât duplicitatea criminală a românilor.
A fost acuzat de spionaj şi un copil de 11 ani din Zastavna, care, în ograda casei sale, urcat pe o scară, încerca să închidă cu o scândură intrarea în cuşca porumbeilor. Clar, a vrut să semnalizeze ruşilor! Un copil de 15 ani din Cuciurul Mare a fost spânzurat (în prezenţa mamei sale!) de jandarmul Drescher, renumit pentru bătăile crâncene, lăsate cu invalidităţi, pe care le aplica băştinaşilor mai mult ori mai puţin „suspecţi”.
Pe unde trecea locotenentul Franz Trombey, lăsa în urmă spânzurători şi spânzuraţi. Când nu spânzura (explică: din lipsă de timp) împuşca în dreapta şi-n stânga. Cei care aveau norocul să scape de al de Trombey şi erau „judecaţi” de instanţele militare, ajungeau repede în ştreangul călăului adus special de la Budapesta. Pentru uşurarea procedurilor, s-a construit o spânzurătoare cu scripete chiar în curtea Tribunalului din Cernăuţi: din sala de judecată, direct la eşafod! Cartea, extrem de documentată, oferă zeci şi sute de exemple. Dacă, totuşi, acuzele se vădeau prea de tot bazaconii şi împricinatul era achitat, nu era nicidecum pus în libertate, ci trimis automat în lagărul Thalerhof, unde au murit mii de bucovineni şi-n care medicul lua temperatura bolnavului de departe, cu termometrul legat în vârful unui băţ, ca să nu se atingă de necurăţeniile internării...
O carte tristă şi revoltătoare, cuprinzând o nesfârşită listă de victime, alături de o alta a incredibilelor orori inventate nu de naziştii germani, ci, iată, chiar de bunicii şi străbunicii rămaşi nepedepsiţi ai celor care, azi, aplaudă ritmat, cu deplină împăcare şi inocenţă, Marşul lui Radetzki...