Mircea Radu IACOBAN

Rog comentatorii sportivi să-mi cedeze o clipită dreptul de utilizare a cuvinţelului „incredibil!” (pe care l-au confiscat de-a binelea şi-l storc de semnificaţii, atribuindu-l tuturor fleacurilor petrecute pe gazon) pentru a exprima cât mai exact dimensiunile prefacerilor petrecute în vieţile noastre în numai jumătate de veac.
Amintiţi-vă de lucrurile simple. De pildă, telefonul. Prin anii ’60-’70 ridicai receptorul şi începea aşteptarea... venirii tonului. Noaptea, ţiuia imediat; ziua, aşteptai de ţi se lungeau urechile. Formai numărul şi, desigur, suna ocupat: la celălalt capăt al firului ori apelatul pescuia şi el tonul, cu receptorul ridicat de-o săptămână, ori era un cuplaj şi vorbea vecinul, ori vechile maşinării ale centralei percutau în gol. O convorbire interurbană era adevărată aventură. Mai întâi făceai o comandă la 09, care, de regulă, suna ocupat. Acolo, ţi se completa o fişă, după care aşteptai momentul ferice în care centralista băga jakul în repartitor – putea să dureze ore în şir.
Pe vremea aceea lucram la Radio şi de legăturile telefonice depindea în bună măsură însăşi exercitarea profesiei. Am găsit o rezolvare cât se poate de românească: în programele muzicale alcătuite la cererea ascultătorilor dădeam mereu melodii solicitate de centralistele de la telefoane. (Cu aceeaşi reţetă fericeam şi bucătăresele de la cantina Paladi, care, totdeauna, ascundeau o pârjoală în plus sub piureul subsemnatului!) În fine, aveai ton, apelul se finaliza şi... dădeai peste alt abonat din pricina erorilor de selecţie ale centralei.
Azi, avem telefoane fixe câte vrem, mobile aşijderea, vorbim oricând, oricât şi de oriunde, dialogăm gratis şi instantaneu intercontinental prin internet...noi, cei bătrâni, treceam apelurile finalizate printre victoriile zilei. Şi n-am murit.
În primele clase, la şcoală scriam (adică, zgâriam) pe tăbliţe de ardezie. Ţin minte şi acum prima hartă schiţată pe plăcuţă: apa Iordanului, cum o desena pe tablă, vertical şi tremurat, popa Vedeanu. Azi, puştimea se deprinde să tasteze la calculator încă de la grădiniţă. Nouă, ni s-a dat voie la cerneală şi condei abia din clasa a III-a. Şi n-am murit. Îşi închipuie cineva, la începutul mileniului 3, că au putut exista, la noi, cartele pentru îmbrăcăminte? Au fost: hainele se dădeau „pe puncte”. Un costum la trei ani, un palton, la patru. Nu-ţi puteai cumpăra de-odată şi cămaşă, şi maieu: ori una, ori alta. Am făcut facultatea purtând mantaua de ceferist a tatei întoarsă pe dos. Şi n-am murit. Din pricina Festivalului Mondial al Tineretului din 1953, toate bunătăţile au fost strânse pentru oaspeţi. Ţin minte cum, după Festival, se striga pe uliţele Sucevei: „Se dau bomboane!!” Şi „se dădeau”- câte un sută de grame dropsuri de căciulă şi o singură dată. Le-am înhăţat şi am fost fericit: n-am murit.
Mai ştie cineva ce-i acela „tren mixt”? De unde să ştie? Am găsit, în arhiva Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, decontul profesorului Ciopraga, care voiajase de la Fălticeni la Iaşi, cu clasa a III-a, într-un tren mixt (vagoane de marfă şi de călători până la Dolhasca): îl aducea pe Labiş la Iaşi, în 1952. Clasa a III-a însemna bănci de lemn, tren mixt, adică manevră la toate porţile. Ei, şi? Au ajuns. Noile cămine ale Universităţii din Iaşi oferă studenţilor confort hotelier: doi într-o garsonieră înzestrată cu de toate. Am locuit, în 1957, la Căminul „Eminescu” al aceleiaşi Universităţi: 41 într-o cameră, becul nu se stingea niciodată. Şi am scăpat cu zile. Nu erau reviste, nu erau edituri, la cinematograf rulau doar filme ruseşti în care partizani bărboşi nu osteneau să secere nemţi cu nemiluita, nici radio n-aveam, doar difuzor ce transmitea minunăţia de emisiuni locale.
Făceam focul cu coceni, în bucătărie, să se încălzească toată casa, aduceam apă de la fântâna de peste drum, cele câteva maşini din Suceava zăceau în prostie la bariera azi dispărută, unde manevrele nu se terminau niciodată.... Acum, nu ne mai ostenim nici să tăiem pâinea, c-o luăm gata feliată, nici să urcăm câteva trepte, că funcţionează scara rulantă, nici să scriem epistole, că este internet, nici să dăm cu mătura, că de-aia-i aspiratorul, nici să mai punem ventuze, că ni-s pline sertarele cu antibiotice, nici... nici...
Altfel spus, azi trăim incredibil de bine.