Cătălin MIHULEAC

În 1954, Tudor Arghezi scrie tableta intitulată „Rezultate”, unde povesteşte, cu harul său deosebit, cum, prin anii ’30, s-a luat iniţiativa ca micii funcţionari de stat să-şi termine studiile liceale şi să le pună moţ cu diploma de bacalaureat. La examenul oral de limbă română, a ţinut să asiste şi Arghezi, în calitatea sa de mâzgălici pe hârtie, prilej pentru a constata cu stupefacţiune că „jumătate din candidaţi nu reţinuse din viaţă, care le încărunţise cât mai rămăsese din pleşuvie, numele unui oarecare Mihai Eminescu”, de profesie, cică, poet naţional. Cealaltă jumătate, ceva mai cu aplecare spre studiu, auzise de individul în cauză, dar ştia despre el că era încă în viaţă. Dacă ar fi insistat, „profesorii i-ar fi aflat adresa şi numărul de la casă.”
De atunci şi până astăzi, Mihai Eminescu s-a transformat într-o gumă naţională de mestecat, pe care-o molfăie toată lumea oficială, de la preşedinte la inspectorul şcolar judeţean şi profesorul de clasă. Eminescu este numele unei reţele naţionale de fals patriotism, cu o rază de acoperire mai dihai ca a reţelelor „Vodafone” şi „Orange”. În calitatea sa de gumă naţională de mestecat, Eminescu şi-a împrumutat numele nu numai unui premiu bombastic de poezie, lucru ce ţine totuşi de resortul lui, ci şi străzilor, parcurilor, pieţelor agricole, chiar şi trenurilor „Intercity” (nu glumesc deloc, puteţi verifica!) Unde faci un pas, te împiedici de Eminescu.
Cu toate astea, eu cred că pe poetul naţional nu-l aşteaptă vremuri tocmai trandafirii. Unii dintre noi, cei ce şi-au consumat o bună parte din viaţă în comunism, l-am cunoscut, l-am iubit şi am respirat cumva prin el, cum respiri printr-o trestie de bambus, când eşti vârât cu totul sub apă. Dar pe noile generaţii le doare la bască de omuleţul ăsta complexat, despre care cel mult ştiu că era combinat cu o podoabă pe nume Veronica, o tipă cam naşpa şi, pe deasupra, foarte măritată.
Să presupunem că azi, pe-un adolescent atins de romantism îl mănâncă limba şi-i recită versuri eminesciene fetei de care e îndrăgostit, în loc s-o scoată la „Bamboo” sau la o plimbare cu beemweul. Păi, nu-l bagă domnişoara undeva cu tot cu Eminescu, fără să clipească din genele ei lungi?