Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Multe nume reprezentative pentru gândirea românească interbelică au statutul sugerat de sintagma „citate, dar necitite”. Citate cu respectul cuvenit adică, mai ales când este vorba despre represaţii lui Dej. Citite, mai deloc. Nichifor Crainic, care a făcut puşcărie şi înainte şi (mai ales) după 1944, nu se bucură nici măcar de această recuperare de complezenţă, fiind plasat, datorită sinuozităţilor biografiei, în umbra suspiciunii de colaboraţionism. Cei 15 ani petrecuţi la Văcăreşti, Jilava, Aiud, par a conta mai puţin, sau chiar deloc faţă de cei şase cât a fost redactor la „Glasul Patriei”...
L-am văzut în trecere, o singură dată, la Mogoşoaia, acum 40 de ani; de citit, l-am citit târziu şi, dacă nu-s chiar entuziasmat de poetul Crainic (deţinător, între altele, al unui premiu naţional de poezie!), recunosc că-i greu de rezistat seducţiei textelor sale de filosofie a politicii. N-avem nici răgazul, nici spaţiul necesar pentru o „repede ochire” asupra acestui sclipitor joc al ideilor; intenţionez doar să atrag atenţia asupra neaşteptatelor similitudini între situaţii româneşti despărţite de peste şase decenii: nimic nu-i nou sub soare.
În pragul marii crize din anii ’30, Nichifor Crainic scria... de-a dreptul profetic: „Ce trăim în interiorul ţării? O criză cumplită, care, în sentimentul exagerat al momentului, ia proporţiile imaginare ale unei apropiate catastrofe. Inteligenţa politică versatilă şi deprinsă cu gimnastica escrocheriei a şi găsit explicaţia: criza noastră este produsă prin repercusiune de la criza mondială. Prin urmare, dacă e să căutăm un vinovat al restriştei cumplite pe care o trăim, acest vinovat nu e altul decât criza mondială. Cu alte cuvinte, nimeni nu e de vină. Imaculaţi, conducătorii noştri politici şi-ar fi făcut datoria, dacă nu năvălea peste noi criza mondială! Să reţinem această abilă sustragere de la responsabilitate, care e specifică mentalităţii aşa-zis democratice”.
De fapt, crede Crainic, responsabilitatea, întreaga vinovăţie, ar reveni „acestor societăţi anonime pe acţiuni care sunt partidele politice” (excelentă definiţie, n.n.) şi, în realitate, „Democraţia e o întreprindere îndărătul căreia stă Banca (...) Banul îndulceşte toate asperităţile. Orice posibilitate de sancţionare a fărădelegilor e anulată de faptul că oamenii politici îşi recunosc reciproc fărădelegile. De aici această universală îngăduială, expresie a unei universale complicităţi.”
Aceste rânduri datează din 1931: Mă-ntreb dacă nu şi-au păstrat barem... o brumă de actualitate! Citez tot din Nichifor Crainic: „Dreptatea socială nu se face prin suprimarea dreptului de a poseda, ci prin suprimarea excesului de bogăţie” – opinie, fără îndoială, greu de acceptat astăzi. Merită luată în discuţie doar ca beneficiu auxiliar de inventar pe marginea polemicii stârnite de propunerea legislativă prin care se cere impozitarea averilor de peste un anume prag. Că nu prin (sau nu numai prin) impozitarea imorală a bietelor pensii mici s-ar mai petici bugetul, ci şi prin contribuţia solidară a celor avuţi.
Să ne amintim acum, la două zile după sărbătoarea Unirii, spusele lui Moş Ion Roată: „Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus (...) că la război înapoi şi la pomană, năvală şi parcă nu prea vine la socoteală. Iar de la bolovanul dumneavoastră am înţeles aşa: că până acum noi, ţăranii, am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere; însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.” Actualizând istorisirea lui Creangă (cum altfel, câtă vreme fiica fiicei fiicei lui Ion Roată, Laura Burgă, este, acum, doctorand la Harvard?) şi înlocuind „ţăran” cu „pensionar”, tâlcul rămâne acelaşi. Intuit cândva şi de Voltaire: „Arta de a guverna constă în capacitatea de a lua cât mai mulţi bani de la o parte de cetăţeni, pentru a o da altora.”
P.S. Sâmbătă, l-am încurcat pe Tănăsescu cu Vlădescu. Nu-i mare tristeţe, tot pe-acolo-i.
