Mircea Radu IACOBAN

În ianuarie şi-n iunie, nimeni nu cutează să-l conteste (eufemism!) pe Eminescu. E-un soi de armistiţiu, respectat (de unii) cu noduri în gât. Când se mai împlinesc şi cifre rotunde, ca-n acest 2010, năboiesc evocările exaltate şi firitiselile de serviciu (se poate citi şi legat: deserviciu). Din tot ce am izbutit să urmăresc, demn de interes mi s-au părut doar interviul cu miez şi vână luat de Radio România Actualităţi lui Eugen Simion şi reprizele de recitări din lirica eminesciană datorate unor mari actori care nu mai sunt.
O acută ieşire din banalul aniversar s-a petrecut la Iaşi, unde s-a vernisat expoziţia „Idei şi semne”, datorată sculptorului Neculai Păduraru (la Galeriile „Dana”). Nu-i ceea ce în mod obişnuit se înţelege printr-o expoziţie, cu atât mai mult cu cât sculptorul... nu expune sculptură, ci nişte file pe care-s schiţate în creion ideile menite să uşureze privitorului „decodificarea semnelor plastice” şi artistului, ordonarea gândurilor în intimitatea procesului creator.
Fastuosul album editat cu acest prilej de Galeria gazdă îi oferă lui Păduraru spaţiul generos în care să-şi susţină proiectul „monumentului Eminescu”, pe care l-ar vedea amplasat pe insula lacului de la Ipoteşti. Proiectul datează de vreo 15 ani, răstimp în care sculptorul l-a recreat în mai multe variante, până la înfăţişarea definitivă datată 1998. Sigur că artistul, cu vechi şi impresionante state de serviciu în armia sculpturii române (posedă, între altele, Premiul Academiei, a cucerit sumedenie de trofee peste hotare şi a expus în cinci continente) nu şi-a propus o reprezentare clasică, figurativă („o figură umană cu mustaţă sau fără mustaţă, cu un picior în faţă sau în spate; sunt doar nişte convenţii, sunt nişte reprezentări schematice care nu mă mai interesează. Chipul lui Eminescu este în cer, în mare şi-n păsările călătoare, în soare, în lună şi-n stele, pe dealuri, prin poieni şi-n toate cele care nu pier. Am încercat să evit şabloanele.")
Am căutat o nouă viziune despre Eminescu.” Acest „despre” nu-l simt aşezat chiar la locul lui când este vorba de o tentativă de a sublima, prin metaforă în bronz, însuşi certificatul de naştere întru spirit al poetului: „Iar cerul este tatăl meu / Şi mama mea e marea”. Cum n-am putut admira monumentul decât în fotografii, nu pot cuteza aprecieri privind finalizarea ambiţioasei tentative; înclin să cred că-i vorba de o remarcabilă reuşită chiar şi numai pentru că-i rodul unei impresionante investiţii de intelectualitate în pretenţioasa conjugare plastică dintre cosmic şi teluric. Rămâne de văzut cât de lesne va putea fi „citit” monumentul - se pare că subapreciem pe nedrept capacitatea privitorului de a descifra şi interpreta până la capăt sugestiile, oricât de incifrate...
Revenind în derizoriul lumii acesteia, va trebui să constatăm că geaba inspiraţie, trudă şi îndoieli creatoare, câtă vreme neîndoielnic e doar faptul că lacul... e-n curs de retrocedare. Îl cere un anume doctor Vasiliu, care zice că-i urmaş (de gradul cinci?) al boierului Pârlogeanu, fost proprietar al locului. Atenţie: al locului, nu al lacului. Care este, de fapt, creaţia fostului vicepreşedinte anterevoluţionar Lazăr Băciucu, fiindcă „lacul codrilor albastru” secase de mult şi nici nu i se mai ştia amplasamentul din veacul XIX. Băciucu a adus până şi nuferii, din Deltă! (Tot el este principalul naş al Memorialului de la Ipoteşti, construcţie, pe atunci, ilegală – în acte figurează ca „bloc de locuinţe cu spaţii comerciale la parter pentru CAP Cucorăni”...) Acum, până la soluţionarea cererii de retrocedare, lacul este al nimănui: nici al Primăriei Ipoteşti, nici al Silvicului, deşi Hotărârea 5/1995 a Consiliului Judeţean Botoşani îl declară „zonă protejată”. Malul e plin de peturi şi gunoaie, iar vara, la sfârşit de săptămână, aici sfârâie grătare şi se perpelesc mititei. Noii proprietari ar putea să refuze amplasarea pe insulă a monumentului izvodit de Păduraru: „ce-mi aduceţi pe pământul meu cuptorul ăsta de ţară?”
Dar dacă tot au de primit peste 300 de hectare de pădure, ipoteticii urmaşi ai proprietarului s-ar cuveni să aibă bunul-simţ şi să lase hectarul cu lacul slobod. Că ar fi de unde şi-i greu de bănuit cum s-ar împăca, pe aceeaşi insuliţă, duhul lui Pîrlogeanu cu spiritul lui Eminescu.